Achitările sunt parte a justiţiei

Chiar şi dosarele trimise în judecată pot avea concluzia de achitare din partea judecătorilor. Ei sunt chemaţi să judece probele adunate de procurori, în spiritul şi litera legii. Nu poate exista totală precizie în cercetarea judecătorească, pentru că atunci am înlocui judecătorii cu computere. De asta există şi apelul, pentru a se corecta eventuale erori de la judecata pe fond. Iată că în ultima vreme avem multe achitări ale unor personaje importante. Şi tot atâtea căinări că vai, li s-a distrus cariera şi viaţa. Şi ce-ar vrea, dacă sunt personaje importante, să nu mai fie cercetaţi de procurori? Să fure în voie, mai ales că şi tentaţiile sunt mult mai mari? E normal ca oamenii care au pe mână bugetele ţării să fie cercetaţi mai des, pentru că riscul erorilor sau a fraudelor e mult mai mare. Şi-au asumat acest „inconvenient“ când au devenit persoane de conducere. Să acceptăm ab initio că sunt curaţi ca lacrima? O glumă proastă!

Şi până la urmă, procentul de achitări spune totul. Nu personajele importante implicate, pentru că şi acestea sunt egale în faţa legii. Un procent de 10-12% achitări la noi, când media europeană este de 25%, este în limitele acceptabilului. În ce zonă de activitate umană nu se produc erori? Uneori cu consecinţe dramatice. Trebuie să ne asumăm acest fapt. Este adevărat că erorile din justiţie au impact mare în opinia publică, dar nu pot fi total evitate.

Cei achitaţi după ce au făcut arest preventiv sunt într-o situaţie aparte. Au pierdut enorm în imaginea publică, cunoscuţii şi prietenii nu află neapărat de achitare, ştiu doar că au făcut puşcărie. Şi nu este vorba de oameni violenţi, criminali, violatori. Ci de fapte de corupţie, care pot fi anchetate foarte bine şi cu inculpaţii aflaţi în libertate sau sub control judiciar. Această categorie de cetăţeni se pot îndrepta împotriva statului şi să-i ceară daune. Din fericire, în ultimii 2-3 ani nu mai asistăm la arestări pentru fapte de corupţie sau fraude din bani publici. Chiar dacă le cer procurorii, judecătorii le resping.

Nu toate persoanele pot fi mulţumite de soluţiile date în dosare

În procesele între persoane fizice, doar o parte câştiga. Partea care pierde ce să facă, reclamă că justiţia e nedreaptă. În procese între persoane fizice şi stat, în speţe nepenale, la fel. Câştigă când persoana, când statul. Mi se întâmplă şi mie. Ce să facem, să considerăm că persoana fizică are întotdeauna dreptate? Nu este aşa. Mai are şi statul dreptate.

Cele mai răsunătoare sunt speţele penale. Nu ştiu exact dacă orice sesizare a parchetului trebuie să conducă la deschiderea unui dosar penal in rem. Dacă eu o reclam pe dna premier Dăncilă, că nu reprezintă ţara cu onoare în plan internaţional, se deschide un dosar în rem? Sau mi se recomandă un consult psihiatric?

Dar şi speţele penale pot ajunge la o achitare. Şi e foarte bine aşa, doar judecătorii nu sunt supuşii procurorilor. Judecă cu propriul discernământ.

În America, ţara dată exemplu de democraţie, 140 de cetăţeni au fost executaţi DEGEABA. După ani, zeci de ani, s-au descoperit adevăraţii vinovaţi ale faptelor pentru care au fost executaţi. Slavă Domnului că s-a desfiinţat pedeapsa cu moartea în ţările europene.

Este utilă discuţia care să conducă la o nouă lege a răspunderii magistraţilor. Să simtă şi ei că au responsabilităţi imense, şi că dacă împart nedreptate în loc de dreptate, vor ajunge să dea socoteală, ca toţi ceilalţi cetăţeni. Este foarte bine că breasla magistraţilor îşi face curăţenie în propria ogradă. Zeci de procurori, judecători au fost anchetaţi, trimişi în judecată, unii condamnaţi definitiv, pentru fapte de tot felul. E cam singura breaslă care-şi face curăţenie în interior.

Amestecul justiţiei în politică

Lucrurile se complică atunci când sunt anchetate evenimente politice, cu posibile conotaţii penale. Am avut anchetă în cazul OUG 13, care s-a soldat cu închiderea dosarului, şi la DNA şi la Parchetul General. Scandalul mare se iscă atunci când politicienii acuză anchetarea oportunităţii actelor de guvernare, amestecul parchetelor în activitatea politică obişnuită. Nu este chiar aşa. Parchetele anchetează eventuale fapte penale care pot acompania actul de guvernare sau legiferare. Ca în cazul Belina, în care până şi CCR a spus că e legală anchetarea cazului de către DNA. CCR stabileşte constituţionalitatea unor legi şi atât. NU verifică legalitatea, aceasta este treaba instanţelor, cu atât mau puţin legalitatea penală, pentru care nu are nici instrumentele necesare. CCR îşi dă aere că ar fi şefa de facto şi de jure a Justiţiei, când nu este nici pe departe aşa.

Revenim la OUG 13. Era necesară audierea unor miniştri doar pentru că un cetăţean a reclamat lipsa avizelor necesare emiterii OUG 13, a răzgândirii unui ministru care şi-a schimbat părerea în privinţa avizului dat, a dezinformării parlamentului? Acestea nu sunt fapte penale. Este adevărat că în Legea răspunderii ministeriale stă scris: „Prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului“ este faptă penală şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Numai că este greu de precizat când anume se face o dezinformare sau nu. Ce să facă procurorii, să audieze zeci de persoane din structuri guvernamentale, să facă confruntări, să-i pună la detectorul de minciuni, pentru a concluziona în final că se închide speţă, ca în cazul OUG 13? Aici intervine flerul procurorului de caz, care decide dacă merită tot acest efort o sesizare venită de la o persoană chiar bine intenţionată.

Este exact situaţia în care se află sesizarea dlui Orban. Că a fost memorandum secret sau nu, privitor la mutarea ambasadei României din Israel la Ierusalim, că nu a fost informat preşedintele (poate urma să fie informat la un moment dat), că de ce a ştiut Dragnea dacă era secret. În opinia mea, toate aceste suspiciuni nu îmbracă haina unor fapte penale ci sunt ciondăneli politice între putere şi opoziţie în care justiţia nu are de ce să se amestece.

Concluzii

Justiţia trebuie să-şi facă treaba mai departe, având grijă ca erorile să fie cât mai mici şi mai puţine, să afecteze cât mai puţin viaţa personală a celor cercetaţi. Până acum, magistraţii dau semne că ţin cont de reacţiile şi preocupările publicului, iar CSM îşi ia în serios rolul de garant al independenţei şi corectitudinii justiţiei. Sigur că persoanele anchetate sunt nemulţumite şi fac un scandal până la cer, susţin că justiţia face jocuri politice. N-am prea văzut persoane care să critice justiţia neavând dosare pe rol, sau care nu răspund unor ordine politice. Numai că într-un stat de drept justiţia este independentă şi nimeni nu e mai presus de lege. Sutele de mii de români care au manifestat şi sunt în continuare prezenţi la mitinguri care, printre altele, susţin justiţia, demonstrează că populaţia înţelege exact de parte cui este dreptatea.