Integrarea divinităţii în discursul politic

Slujba Sfânta Parascheva

Pare că politicienii români au înţeles foarte bine un lucru: religiozitatea acestui popor este aşa de puternică încât ea n-a putut fi ucisă de închisorile şi ideologia atee din comunism. Aşa că, ce şi-au zis?! Dacă Dumnezeu n-a putut fi scos din conştiinţa publică românească în ateism, atunci mai bine să-l integrăm în discursul politic din capitalism.

Făcând revista presei din ultimele zile, am înţeles mai bine o chestiune ce ţine de manualul de marketing politic: capitalul electoral al unui politician creşte proporţional cu reuşita de a-şi convinge alegătorii că este de-al lor. Aşa am văzut pe doamna Elena Udrea croşetând ori dând cu mopul, sau pe doamna Rovana Plumb împachetând sărmăluţe (am ales simetric şi echidistant, ca să nu creadă cineva că fac politică partizană).

Dar, dincolo de aceste forme bizare de apropiere de electorat, observ că majoritatea politicienilor L-au integrat în discursul lor şi pe Dumnezeu. Şi m-am întrebat de ce.

Posibile răspunsuri ar fi:

1. Şi-au dat seama că religia (credinţa religioasă) este greu de ucis în sufletul acestui popor. Dacă ateismul comunist nu a reuşit timp de aproximativ 50 de ani să-l scoată pe Dumnezeu din conştiinţa poporului, de ce să nu-l lase noii politicieni acolo şi să încerce să-l transforme în aliat politic?!

2. Au epuizat platformele-program, pe care le putem numi şi gogoşi electorale. După 24 de ani de libertate post-decembristă, poporul a început să se sature de promisiuni goale şi ideologii care nu transmit nimic vieţii concrete. Şi atunci, vorbeşti de chestiuni mai apropiate poporului, precum religia, în speranţa că devii şi tu mai apropiat lui. Poate tocmai de aceea, după cum sesiza ieri sociologul Darie Cristea, manifestaţiile religioase atrag mai multă lume decât evenimentele politice. Cel puţin, Biblia nu te minte precum fac politicienii, care una spun înainte de vot şi alta după. Desigur, Biblia îţi poate transfigura toată viaţa, dar nu împotriva voinţei tale.

3. Un gest de curtoazie faţă de liderii religioşi. Cum Biserica va rămâne un partener al Statului (a spus-o Preşedintele Traian Băsescu), prin prisma numărului mare de cetăţeni-credincioşi, este clar că o relaţie cu Biserica nu poate fi ignorată. A nu ţine cont de importanţa socială a Bisericii poate fi un gest de sinucidere politică. Poate că Biserica are mulţi duşmani în spaţiul public tocmai pentru faptul că este o voce puternică în societate, ceea ce nu este uneori pe placul unor interese. Însă, cu inteligenţă şi inspiraţie divină, Biserica poate fructifica aceste opoziţii, consolidându-şi importanţa socială. În fond, sângele martirilor, dezbaterile vii şi implicarea socială au consolidat Biserica Adevărului.

Dar aici rămâne o chestiune neclară: faptele politicienilor. Cum de sunt ele aşa de nepotrivite cu discursul? Sunt convins că mulţi ar vrea să afle cum sunt ei de fapt, ce gândesc ei cu adevărat, ce idei le trec prin suflet atunci când stau de vorbă cu apropiaţii lor?! Dacă mai au apropiaţi pentru că, din nefericire, unii politicieni sunt în stare să-şi trădeze şi cei mai intimi prieteni, de dragul unor interese.

Însă şi de data aceasta, Hristos, care nu s-a lăsat transformat în lider politic, ne luminează: după roadele lor îi veţi cunoaşte.