Fără ştiri din România

Am fost plecat din ţară şi mi-am propus să stau fără ştiri din România. Au mai făcut-o şi alţii. E odihnitor, desigur, căci nu e puţin lucru să trăieşti o vreme fără scandalurile zilnice de care, pe meleagurile noastre, nu te poţi feri nicicum.

După câteva zile, am vrut să “reiau” legăturile cu ţara şi am deschis niscaiva site-uri de ştiri, ca să văd “ce s-a mai întâmplat între timp”. Ei, aici începe necazul. După ce am parcurs zeci de ştiri şi (mai ales) de comentarii, am încercat să fac o “sinteză” şi nu mi-a ieşit mai nimic. N-am prea aflat dacă politicienii noştri de vârf au făcut ceva, nu mi-a fost clar dacă Guvernul a luat nişte decizii, nici dacă Opoziţia a întreprins ceva împotriva Guvernului (căci doar acesta e rolul ei într-o democraţie, nu?). Am aflat însă despre noi atacuri (ale tuturor împotriva tuturor), am aflat că preşedintele a mai zis nu ştiu ce, că premierul a făcut nişte declaraţii, că la televiziunea X cutare a zis şi el ceva etc., etc.

Realitatea românească e făcută din vorbe, nu din fapte. Presa noastră cea de toate zilele stă de ani buni în această dilemă (după ce şi-a construit, cu osârdie, un public care “să pună botul” la scandaluri şi bârfe): să hrănească în continuare această realitate falsă, clădită pe trăncăneală, sau să încerce un pas lateral şi să lase şuvoiul să curgă, ocupându-se de fapte relevante? Unii (puţini) încearcă să facă pasul şi să se ocupe de oameni adevăraţi, de faptele şi problemele lor. Alţii – cei mai mulţi – rămân în şuvoi şi îl alimentează cu noi şi noi vorbe goale, care mai de care “pe surse”, cu subtext, cu ricoşeu şi cu tot felul de subtilităţi de neînţeles. De multe ori, străini care ştiu româneşte (ba chiar şi români plecaţi de mulţi ani din ţară şi care nu urmăresc constant actualitatea românească) mi-au spus că pur şi simplu nu înţeleg ce se întâmplă în România, au nevoie de explicaţii, de o “traducere” a ştirilor şi comentariilor pe care le citesc. Le dau dreptate: după doar câteva zile, chiar şi unul ca mine (“injectat” din plin cu toate bunele şi relele din presa românească) a avut dificultăţi în a reface peisajul aşa-zisei realităţi din ţară.

Am mai constatat (ştiam asta de mult, dar mi s-a reconfirmat după această pauză de odihnire a creierului timp de câteva zile) un amestec nociv al chestiunilor importante cu cele secundare ori de-a dreptul neglijabile, într-un iureş ameţitor. Un scandal mărunt e comentat şi răscomentat, de parcă ar fi pe picior de egalitate cu un fapt care chiar are implicaţii asupra vieţii oamenilor. Există o predispoziţie pentru vorbăria abundentă care, din păcate, trece drept “dezbatere publică”. Numai că tonul comentariilor e cel mai adesea nevricos şi cârcotaş, otrăvit şi cu parapon, astfel încât cu greu îţi poţi da seama ce e relevant şi ce nu. Argumente – ioc. Presupuneri şi speculaţii – din plin. Bunăoară, pentru că suntem înaintea alegerilor prezidenţiale, e plin de “ştiri” şi de comentarii despre presupusele intenţii ale candidaţilor, mai ales despre intenţiile lor “ascunse” şi despre scenariile aflate – evident – “pe surse”. Analize ale faptelor şi performanţelor fiecărui candidat – mult mai puţin. Şi nu e doar o problemă a oamenilor de presă: fac şi ei ce pot, umblă după audienţă, ca să poată trăi şi mâine. E şi o problemă a spiritului public din România: reconstrucţia sa după căderea comunismului a eşuat. Vorbăria otrăvită, lungile comentarii bazate pe presupuneri nu sunt un semn al unui ascuţit spirit critic (căci spiritul critic e raţional, axat pe fapte şi argumente). Exprimă doar un soi de nemulţumire ofuscată, semn al dezorientării generale.

Văzută din afară, societatea românească aşa arată: cuprinsă până în măduvă de o totală dezorientare şi de o mare confuzie. Care nu se vor sfârşi după alegerea unui nou preşedinte (deşi multă lume speră asta). Mai ales că, din nou, suntem puşi în situaţia de a alege “răul cel mai mic”.