Eşecul dezbinării USL

Mult anunţata ruptură şi dispariţie a USL nu s-a produs. S-a lucrat mult şi cu mari eforturi mediatice pentru a se ajunge la o decizie aşa-zis inevitabilă de despărţire a PSD de PNL şi invers.

Au fost evidente ciocniri declarative între liderii USL dar nu s-a destrămat esenţialul, adică raţiunea politică ce a făcut posibil triumful USL. În realitate nimeni nu avea de câştigat de pe urma rupturii. Guvernarea Ponta susţinută de o altă majoritate era posibilă dar cu preţul unor noi bătălii, mult mai dure şi cu o pierdere de credibilitate şi imagine pe măsura dezamăgirii populare produsă de ruperea USL. Căci ce motive ar exista pentru aceasta în opinia simplului votant USL? Dacă nu puţini sunt aceia care cred că guvernarea USL trebuia să fie mai productivă în economie, mai coerentă în decizii şi mai tăioasă în lupta anti-corupţie, cheia de boltă a încrederii în guvernare stă în unitatea USL şi în nimic altceva.

Trecerea PNL în opoziţie era şi ea posibilă dar cu preţul unor mari frustrări în teritoriu dar şi între liderii liberali angrenaţi în actul de guvernare. Mobilizarea PNL pentru lupta în opoziţie şi în apărarea drumului spre alegerile prezidenţiale ale preşedintelui său reprezentau o schimbare radicală de strategie de partid căci trebuia permanent explicată destrămarea USL concomitent cu argumente împotriva unei guvernări care până deunăzi era şi a PNL.

Cel puţin în faza actuală orice argumente în favoarea ruperii alianţei sunt slabe şi neconvingătoare în faţa adevărului elementar că USL-ul nu şi-a îndeplinit încă nici misiunea nici îndatoririle ce i-au fost încredinţate de electorat.

Nici cei care anunţă tot mai des şi mai agresiv eşecul USL nu au credibilitatea şi suportul popular cu care să-şi impună agenda politică destructivă. Câtă vreme guvernarea produce rezultate, chiar dacă nu spectaculoase şi se repliază onorabil atunci când greşeşte, ea beneficiază de o atitudine populară de tipul „hai să vedem cum mai lucrează guvernul în continuare”.

Am trăit o ruptură de alianţă politică în ianuarie 1998, între CDR şi PD pe care am refăcut-o după trei luni. În ciuda unei grave pierderi de popularitate alianţa aceea a realizat trei mari obiective decisive:

1) respingerea unui acord cu FMI de pe poziţia de stat îngenunchiat;

2) stabilirea fermă a poziţiei României de aliat NATO;

3) începerea negocierilor de aderare a României la UE cu obiectivul asumat de integrare la 1 ianuarie 2007.

Există beneficiari ai ruperii USL? Desigur. În primul rând Traian Băsescu care nu a reuşit din nefericire niciodată să vizeze interesul politic al ţării mai presus de cel personal.

Probabil şi PDL ar aplauda ruperea USL deşi cred că exerciţiul de opoziţie, bine şi raţional făcut, le-ar putea aduce eventual un câştig de credibilitate atât de iremediabil necesară.

Momentul acesta delicat, ar refacerii mesajului unitar al USL, ar fi bine să fie şi un moment de relansare a calităţii activităţii atât a guvernului cât şi a Parlamentului. Numai astfel USL se îndepărtează durabil de spectrul rupturii ce nu va înceta să fie evocată politic şi mediatic.