Loialitatea reciprocă dintre cei doi poate fi acceptată, cât timp ar fi rămas la un nivel personal şi nu ar fi prezentată ca o virtute politică. Mihail Manoilescu spune mult mai bine în Etica politică: „Fidelitatea faţă de şeful partidului poate să constituie o virtute cu caracter privat, dar niciodată o virtute politică; ea merită să fie un loc de onoare în cartea De amicitia, dar nu într-un volum De rebus politicis”.

Traian Băsescu îşi încheie mandatul sub aceleaşi auspicii sub care a început: Elena Udrea. Ceea ce rămăne în mod vizibil în urma lui este dârzenia cu care a dorit să o impună pe scena politică. A fost proiectul său prezidenţial şi politic. Lui Traian Băsescu trebuie să i se recunoască coerenţa şi consecvenţa în susţinerea acestui proiect. Acest lucru – apartenenţa la un proiect - nu e de imputat. De imputat e faptul că a uitat să vorbească despre acest proiect, care i-a definit 10 ani de mandat, în campaniile electorale când cerea votul şi încrederea electoratului pentru un alt proiect: cel pentru ţară fără să ne avertizeze că asta înseamnă Elena Udrea.

Pentru proiectul său personal a sacrificat tot: o alianţă, guverne, un partid, acum şi viitorul imediat al ţării, oameni pe care i-a demonizat public, cu aceeaşi capacitate uluitoare, pe care i-am descoperit-o în toţi aceşti ultimi ani, de a mistifica realitatea, oameni care i-au fost alături când se simţea zilnic ameninţat de Adrian Năstase şi tripleta mult hulită Bittner-Petrache-Cocoş (cumva vreunul dintre cei trei a luat calea Justitiţiei independente sau primarul Bucureştiului, şeful opoziţiei de până în 2004, a minţit o ţară întreagă vreo trei ani de zile, acuzându-i de tot felul de nelegiuri făcute de aceştia în numele lui Adrian Năstase?) sau de cei 322.

Lui Traian Basescu i-a plăcut să pară ochiul vigilent ce străpunge saltelele din dormitoarele celorlalţi. Acum anunţă că unii şi-au pitit tot felul de amănunte din CV-ul lor. Cu aceeaşi aroganţă pe care şi-a permis-o în toţi anii aceştia. De altfel, cel mai des s-a exersat în a intimida. A folosit la nesfârşit sintagama „eu sunt bine informat” (ce să vezi, exact în cazul Cristian Diaconescu nu a fost informat la timp), a jucat atât de credibil rolul „reformatorului”, farsa independenţei de orice grup de interese, încât a convins pe mulţi cât de neinteresat personal e în zbaterile politicii mârşave ale celorlalţi nenorociţi pe care îi deconspira neiertător. Doar ţara părea să îi fie călăuză. Se lupta năprasnic cu toţi cei care îl prezentau ca pe un prestidigitator al dosarelor. Uneori miza era atât de personală încât şi un ziarist modest trebuia să fie “demascat” pentru greşeli din adolescenţă când a reuşit un interviu compromiţător pentru un apropiat din „selectul” grup de interese. Cu ajutorul unor trusturi de presă bine plătite de grupul familiar lui, a reuşit să pară că doar el are dreptul să vorbească şi să acuze.

Traian Băsescu mereu a mizat pe frica pe care o provoca, invocând public sau în privat câte un secret, câte un element de dosar.

Traian Băsescu are de câştigat o singură luptă: viitorul său şi al alesei lui. Iar dacă pentru asta Victor Ponta trebuie să fie preşedinte, va face totul ca Ponta să fie preşedinte. Inclusiv să sfărâme toate şansele dreptei de a feri ţara de pesederizare. Şi apreciez sinceritatea lui Viorel Hrebenciuc, care în emisiunea de miercuri seara, de la Digi 24, a recunoscut că Elena Udrea, prin cadidatură, îl ajută pe non-adversarul cuplului de la Cotroceni, Victor Ponta.