Astăzi, diferenţa dintre viaţă şi moarte traduce două crize epistemice. Pe de o parte, criza incertitudinii: nu ştii dacă eşti infectat sau nu cu COVID 19, până nu eşti testat. Înainte de a te manifesta simptomatic, poţi îmbolnăvi zeci de oameni, iar contactarea virusului poate fi, în unele cazuri, letală. Pe de altă parte, criza doxologică. Crezi sau nu crezi în COVID 19. Crezi sau nu crezi în moartea celorlalţi. Crezi sau nu crezi în starea de excepţie. Crezi sau nu crezi în cei care te-au otrăvit de atâtea ori cu ştiri false, încât acum, şi dacă strigă adevărul, din gura lor, nu o vei mai crede niciodată. Nici dacă preţul acestei neîncrederi se traduce cu riscul morţii. Pandemia este, desigur, o boală cât se poate de reală a trupului. Ceea ce o face să se răspândească însă aproape incontrolabil sunt bolile spiritului.

 

Tulpini comune

Există câteva tulpini comune ale acestui virus. Prima este scepticismul. Primul bolnav, pacientul zero, este adevărul: contaminat de atâta simulacru, e tot mai greu de arătat în autenticitatea lui. Izolarea genomului său nu se mai poate face decât controlat, prin „centralizarea” informaţiei într-o unică sursă credibilă, girată de stat. Excesul de incredibil a condus, de fapt, la necredibil. Prin urmare, statul trebuie să răspundă de „atomizarea” adevărului, de izolarea lui de factorii care îl multiplică şi îl manipulează, şi care s-au obişnuit să sacrifice unicitatea informaţiei veridice pentru pluralitatea simulacrului senzaţional. Intoxicarea adevărului e virală. Matematica utilitaristă a ratingurilor construite prin nonvalori difuzate şi infuzate în tot felul de „showuri” poartă o vină în matematica cinică a morţii, care lucrează cu o altfel de specie: „tragedia”.

A doua tulpină, aroganţa naivă, inocentă, dar mortală. Cel mai simplu e să îţi asumi condiţia de subiect privilegiat în istorie, printr-o distanţă pe care o zideşte nu prudenţa, ci lipsa de empatie: „Sigur că nouă nu ni se poate întâmpla asta. Noi nu suntem China. Noi nu suntem Italia. Ambele sunt atât de departe, prin numărul lor de pierderi.” O asemenea mentalitate e în afara umanităţii, deci dincolo de înţelegerea istoriei. Italia nu putea fi China, prin niciun calcul matematic serios, la prima vedere. Însă vârstnicii Europei sunt, proproţional, corespondentul vârstnicilor Chinei. Moartea nu se amână prin aroganţă. Marea lecţie a acestei pandemii este că principiul „eu sunt un Altul” nu mai e doar figura de stil a unei poezii de Rimbaud. E imnul morţii, pe care îl cântă ţara în care s-a zidit oraşul etern.

Breaking News: oraşul etern pică. Şi asta numai pentru că cineva a crezut că moartea nu e doar stranie, e şi străină.

A treia tulpină, incertitudinea combinată cu ridicolul. Liliacul şi pangolinul, exponenţii a două specii aflate pe cale de dispariţie, sunt, aparent, punctele de plecare ale unei pandemii care duc, potenţial, la dispariţia unei generaţii. Dar cele două animale care vin de hac speciei umane sunt, de fapt, exponenţii unui nou spaţiu de negociere a vieţii, între elemente invizibile pe care ni le plasăm, de la un regn la altul: printre acestea, grija faţă de speciile nonumane şi obieceiurile în tratarea lor numai ca mijloace, nu şi ca scopuri. Pare că e ceva dialectic, ceva ce ţi se întoarce împotrivă, atunci când tu, specia raţionalului (sapiens) nu ţi-ai folosit întreaga raţiune în a prezerva, pe cât cu putinţă, persistenţa în existenţă a oricărei specii lipsită de raţiune.

Copilul rebel al familiei coronaviridelor a dat peste cap o lume întreagă: a aruncat în aer economia, a arătat umanitatea în toate vulnerabilităţile ei, în ciuda cunoaşterii ştiinţifice şi a boomului tehnologic, şi, cel mai dramatic, a testat limitele raţiunii şi sferei publice. Copiii globalismului regândesc, din intimitatea caselor lor, în ce măsura a lupta împreună rezistând separat va putea menţine toate proiectele păcii eterne, atât de încercată, astăzi, printr-o solidaritate tot mai fragilă. Uniunea Europeană e prima care trebuie să îşi gândească „imunitatea” în faţa unei boli a civilizaţiei, şi anume neîncrederea.

A patra tulpină, lipsa justei măsuri. Excesul de rigorism confruntând paranoia hiperbolică ne arată că oamenii tind să creadă, uneori, mai curând în „mâna invizibilă” din spatele economiei decât în virusul invizibil, dar hipermanifest, care a împânzit Italia de sicrie. Teoria conspiraţiei, ca orice simulacru şi orice încercare de mitizare a unei violenţe, s-a ridicat însă pe spatele a câţiva atomi de realitate: „În timp ce oamenii aleargă isteric să se salveze, cineva, în mod tacit, aproape pe nesimţite, face un joc de putere. În timpul în care cineva moare, cineva fură.” Prinşi în ghemul acesta, au murit tot mai mulţi şi am pedepsit tot mai puţini hoţi. Adevărurile acestea nu se exclud reciproc. Oamenii mor. Şi oamenii fură.

Ce sunt acestea? Patologii ingrate, cinice, ale unei duble boli, a trupului şi a sufletului? Sunt mai mult decât atât. Ceea ce trăim acum, şi ceea ce abia am început să descriu, departe de a epuiza o abordare completă a efectelor peverse şi ireversibile ale pandemiei, este cea mai crâncenă speţă biopolitică din ultima sută de ani.

 

Pandemie şi Pancomunitate: Marele test

Criza noastră politică a tradus, de fapt, o profundă neînţelegere asupra unui adevăr dureros.

Puteţi guverna discreţionar, dar murim împreună.

Nu guvernează noi sau voi, ei sau ele, decât în măsura în care contractul social îi lasă. De fapt, ceea ce ne guvernează e frica de necunoscut şi neîncrederea în cunoscut. Gestionarea pandemiei nu se sparge între „liberali” şi „PSDişti”, chit că galben şi roşu sunt indicatori de criză atât pentru boală, cât şi pentru politică. Oricare ar fi #afinităţile, #staiacasă se întemeiază pe ceva mai puternic decât o culoare politică sau alta: pe stat, conceput într-o versiune neobişnuită, a crizei, ca stare de excepţie. OUGurile, fie puternice, date într-o noapte de august, fie multe şi dezordonate, tot într-o politică nocturnă, căci la noi aşa se face politica (bâjbâind prin întuneric, când toate vacile par negre, vorba lui Kant) sunt dintr-o viaţă care aparţine trecutului recent. Prezentul e al Ordonanţei Militare. Aici, nu e vorba despre statul în culori, ci despre stat ca expresie individuală. Ceva ce am uitat să vedem şi să construim, ceva la care am crezut că ne pricepem, prin simplul fapt că suntem părţi ale unui întreg, că suntem cetăţeni. Starea de urgenţă e aici ca să ne transforme într-o comunitate protejată (sunt discutabile însă măsurile aferente stării de urgenţă, de la stat la stat, însă toate au început cu închiderea graniţelor, deci cu o teritorializare a crizei şi o delimitare a ei, pentru a o face guvernabilă, deci controlabilă).

Acesta e un test dificil: a face o criză guvernabilă. Trebuie să recunoaştem că nu suntem obişnuiţi să gândim politicul plecând de la fenomenul vieţii. Iar cei care nu au ştiut să facă politică în timpurile în care viaţa nu era o resursă epuizabilă altcumva decât după legile firii, cu atât mai puţin nu ştiu să facă politică într-un timp în care viaţa e epuizabilă înainte de vreme.

Cine nu a ştiut să facă politică în timpurile în care contractul social trebuia gândit pentru a asigura nu doar conservarea, ci şi bunăstarea vieţii, cu atât mai puţin nu va avea habar să facă politică în timpurile în care contractul social va trebui fundamental regândit, sub toate aspectele structurii şi suprastructurilor lui, plecând de la ocrotirea vieţii ca resursă neregenerabilă.

Poţi să „croşetezi” economia cu inflaţie, dar nu poţi să scoţi viaţă din joben, şi nici din pix.

 

Perioada amurgurilor unioniste

Or, ce se întâmplă acum e mai mult decât atât. Harari spunea mai dăunăzi că pandemia reflectă configuraţia unei boli care se transmite prin proprietatea esenţială a individului, aceea de a fi animal social. Trăim în comunitate: ceea ce ne face umani, într-o formă bizară, ne îmbolnăveşte. Izolarea socială, singura cale regală către redobândirea stării de normalitate şi stoparea răspândirii coronavirusului, presupune, pentru Harari, un efect contingent, dar riscant, în măsura în care va deveni actual. Întrucât oamenii nu se conformează protocolului de izolare socială, pe cât cu putinţă, iar cei care sunt plasaţi în carantină nu respectă normele de izolare impusă, statul va încerca, pentru binele tuturor, să recurgă la instrumentele tehnologiei pentru a controla, supraveghea şi disciplina populaţia. Or, efectul va fi acela al creşterii expresiei măsurilor cu iz totalitarist, după constatarea lui Harari (a se vedea interviul acordat colectivului de la CNN[1]). Epidemia impune o stare de excepţie.

Dilema biopolitică, „privacy vs. health”, e una în care, printr-un calcul utilitarist, pentru a asigura cel mai mare număr de vieţi protejate, respectiv de vieţi salvate, sănătatea va câştiga. Pentru a nu ajunge la acest scenariu care sacrifică intimitatea pentru sănătate, Harari indică două căi. Prima, e aceea a exploatării relaţiei dintre informaţie şi încredere. Populaţia este informată de autorităţi şi, având încredere în acestea – deci recunoscându-le nu doar autoritatea epistemică ci şi, ceea ce Harari nu pomeneşte, dar îmi îngădui să adaug: rolul de a lucra pentru viaţa şi bunăstarea tuturor – protocolul de izolare va fi respectat. A doua cale e cea a politicii radicale, care acelerează dezvoltarea totalitarismului, în timp: folosindu-se tehnologia, cetăţenii vor fi tot mai supravegheaţi şi controlaţi. De fapt, problema lui Harari e una a cultivării unor reflexe (ne)civilizatorice de pe urma pandemiei. Cu ce obiceiuri ne vom alege de pe urma acestei crize? Eu am un scenariu ceva mai optimist, atât cât poate fi numit astfel.

Nu cred că ne vom întoarce la reflexe totalitariste, dar cred că ce se întâmplă acum e perioada marilor amurguri unioniste.

 

Lupta pentru viaţă, în spitale. Lupta pentru normalitate, în politică

Moartea nu e departe. Ea e deja aici, în inima Europei şi a Uniunii Europene. Există o viaţă biologică, a oricărui organism, şi o viaţă nonorganică, funcţională, a rolurilor pe care acel organism le poate dezvolta într-un mediu. În cazul de faţă, oamenii se concentrează pe viaţa organică. Medicii fac asta, plecând de la resurse insuficiente. Acestea sunt vremurile în care jurământul lui Hipocrate cunoaşte cea mai mare încercare. Nu vă conving de asta folosind cuvintele mele. Dar vă las aici cuvintele unui medic anestezist român:

„Mă uit la tine şi la alţii, sunteţi câţiva gravi şi trebuie să intubez unul, pentru că am doar un ventilator, tu plângi, eu închi ochii, şi mă rog, alege tu, Doamne, pe cine, eu nu mai pot plânge că deja nu mai am lacrimi...”

Alege tu, Doamne, e un strigăt de disperare. În unele colţuri din această lume, la ceasul la care eu stau şi scriu, sănătoasă, din colţul camerei mele, un medic care a jurat că va face tot posibilul pentru a proteja viaţa oricărui pacient alege, năuc şi obosit, cu un singur tub în mână, ce pacient intubează. La ora la care eu termin de scris, un medic îi spune unui bătrân că viaţa se termină acum, că nu îl poate intuba, dar îi poate da, la telefon, pe oricare dintre cei dragi lui, pentru a-şi lua adio. La ora la care unii se plimbă pe străzi, pentru că e frumos afară şi-au înnebunit salcâmii, niciunul dintre ei nu ştie că poate fi următorul căruia i se va spune „te voi lăsa să mori, pentru că eşti bătrân, dar pot să îţi împlinesc ultima dorinţă”.

Lupta pentru viaţă se duce în spitale. Lupta pentru normalitate se duce în politică.  Acestea sunt timpuri anormale. Boala e chipul anormalului.

Nu e nevoie să-l recitiţi pe Foucault ca să înţelegeţi asta. E suficient să vă uitaţi în jur, fără să ieşiţi din casă.

 

Criza UE: Pandemie vs. Pancomunitate

Pandemia testează, în sens larg, pancomunitatea. Covid19 vs. UE, iată codul unui conflict pe care încă nu îl înţelegem în deplinătatea lui. UK a plecat, Serbia strigă, Italia primeşte ajutorare de oriunde e cu putinţă, dar cu siguranţă va exista un reproş la adresa Uniunii Europene. În timpul acesta, sunt protocoale diferite aplicate stărilor de urgenţă ale statelor europene. Olanda şi Suedia speră la imunizarea colectivă, un calcul cinic şi utilitarist: unii vor muri, alţii se vor imuniza, important e că, la final, ţinând bătrânii în casă şi amestecând tinerii şi exponenţii vârstelor medii, se va produce un scut imunitar. Ai voştri or să se îmbolnăvească etapizat, controlat, ai noştri se vor îmbolnăvi la grămadă. O logică de compromis, fără îndoială. Nimeni nu crede până nu i se întâmplă. Şi în plus, la întrebarea „în ce măsură e statul pregătit să răspundă de numărul îmbolnăvirilor şi al potenţialelor morţi”, răspunsul e încă tăcere.

Solidaritatea europeană se cuantifică, zilele acestea: în ajutoare, în finanţări, în elemente-suport. Uniunea Europeană (s-)a răcit: fiecare stat care îşi închide graniţele este un stat care speră, în felul său, la imunizare. Fie statele Uniunii Europene vor face anticorpi, învăţând să nu se închidă în ele, adică evitând să ajungă comunităţi inoperative, fie vor câştiga imunitatea transferând criza la nivelul pancomunităţii. Cel mai simplu e să închizi graniţele: liderii europeni au fost de acord cu „imunizarea” teritorială a UE.

Cel mai complicat e să gestionezi viaţa unei pancomunităţi închise, a unei uniuni care trebuie să îşi conserve expresia şi puterea fiind formată, treptat, până la exclusivitate, din societăţi închise.  

 

Va trebui să regândim toate formele contractului social în termenii biopoliticii

Într-o lume oricum bolnavă dintr-un exces de idei şi o lipsă de ideologii, pandemia a deschis un spaţiu de dezbatere în care am regăsit tot mai multe părerologii, viralizate, şi tot mai puţine discuţii, serioase, despre osatura biopolitică deschisă de COVID 19. Să facem un scurt inventar al luărilor de poziţie ale intelectualilor veritabili, nu ale elitelor de împrumut, în plan european.

Singer şi Cavalieri găsesc în pandemie „o oportunitate de a modifica atitudinea noastră în faţa speciilor nonumane”. Fleury insistă că principiile etice sunt cele care trebuie să ghideze principiile politice, existând ameninţarea de a „sacrifica libertăţile noastre în numele principiului precauţiei”. Agamben reia criza italiană prin lentila „panicii colective”, în vreme ce Zizek reconstruieşte ecuaţia catastrofei de la „negare, furie, depresie şi acceptare”. Gauchet atrage atenţia că aceste e ceasul în care „politica trebuie să se trezească”, iar dacă nu starea de urgenţă e punctul care resuscitează viaţa politică, atunci ce ar putea da tonul unei schimbări? În plus, Gauchet semnalează un paradox: democraţiile sunt cadrul cel mai bine pregătit pentru a face faţă unei pandemii, întrucât asigură libera circulaţie a informaţiei dar, pe de altă parte, deciziile Preşedintelui Republicii şi ale guvernului, întemeiate pe autoritatea expertizei oamenilor de ştiinţă, fac parte dintr-un mecanism care împiedică transparentizarea acestor surse: „a dezvălui sursa lor ar fi o eroare politică”. Astfel, deşi aceasta e cea mai bună practică politică în timpul unei crize, totuşi, scenariul guvernării e unul „cu rest”: orice guvernator care se ascunde în spatele autorităţii ştiinţifice poate fi unul care nu îşi exercită pe deplin rolul, în măsura în care păstrează confidenţialitatea surselor pe care îşi întemeiază deciziile. Exemplele pot continua. Pentru cei curioşi, ultimul număr tematic din Philosophie Magazine conţine un dosar serios despre reflecţiile filosofilor din întreaga lume asupra pandemiei. 

Însă ce vreau să constat, pe urmele acestor luări de poziţie, este că, în România, dezbaterile biopolitice sunt aproape absente. Or, dacă în timpuri de pandemie lumea medicală e borna zero care poate restarta calitatea vieţii, postpandemie lumea politică va avea de înfruntat două neajunsuri colosale. Primul constă în provocarea de a regândi contractul social – indiferent că îl asumăm ca o formă de guvernare a unui stat sau ca o formă de cooperare între state – plecând de la valoarea vieţii, în contextul în care nu am fost educaţi să facem asta până acum. Al doilea ţine de nevoia de a redresa o economie prăbuşită prin toate sectoarele ei, în contextul în care prin domeniile „neesenţiale” suntem mai degrabă înclinaţi să investim în alţii, nu în noi.  

 

Există viaţă postCOVID?

Da. Doar că nu va mai fi la fel. Mulţi îşi vor reconsidera modul de viaţă: grija pentru sine, dragostea pentru ceilalţi. Mulţi vor înţelege, în perioada aceasta, că celălalt depinde de tine într-un mod în care nu ai crezut niciodată că e cu putinţă. Că boala celuilalt e despre tine în aceeaşi măsură în care moartea lui e lecţia ta de viaţă. Consumerismul va ceda, pe măsură ce globalizarea va fi tot mai încercată. Dacă până acum dezbaterile etice au fost preponderent utilitariste – pe cine sacrifici şi pe cine salvezi într-o criză de resurse care asigură supravieţuirea – de aici înainte, filosofii vor trebuie să gândească noi forme ale contractului social. Va fi un loc pentru germinarea unor noi ideologii, pentru gândirea unor noi proiecte de ţară. Povestea aceasta are un singur final, care se scrie: vieţi salvate şi vieţi pierdute, vieţi protejate şi vieţi irosite.

Statul, oricare ar fi el, va avea o misiune mult mai grea de aici înainte: va trebui să fie adăpostul vieţilor protejate şi supravieţuitoare. Toţi cetăţenii lui vor fi cetăţenii-martor, oamenii care vor scrie istoria COVID 19.

Poate că după perioada aceasta nimeni nu va mai avea cinismul să spună că economia, nu sectorul medical, reprezintă o prioritate. Când „marea închidere” se va stinge, când oamenii îşi vor relua normalitatea, sistemul educaţional va trebui să îşi reorienteze „infrastructura”: eficientizarea e-learningului nu va mai fi doar un moft civilizator. Ea trebuie să fie o prioritate. Mă doare să o spun, dar şi medicii, şi profesorii din întreaga lume, au lucrat din nimic zilele acestea. Primii luptă să ne întoarcă la normalitate. Cei din urmă se luptă să păstreze normalitatea pentru cei care trebuie să ia lumea aceasta în stăpânire şi să o facă un loc mai bun.

În final, COVID 19 traduce şi un conflict al mentalităţilor. Nu în cele din urmă, după timpuri de îngrijorare, hyperdigitalizare, angoasă, ba poate chiar depresie, arta trebuie recalibrată ca domeniu de instituire a unui limbaj universal între indivizi. Potenţialul terapeutic al artei, atât de bagatelizat şi de ignorat, este ceea ce va îngădui întoarcerea „la normal”, eliberarea din obositoarea luptă cu ceva nu pe de-a-ntregul necunoscut. Nu mă sensibilizează editurile care au făcut gratuite câteva lucrări în regim ebook, când, nu titlurile date la liber sunt neapărat „artileria grea” a colecţiilor şi când, pe timpuri de „normalitate”, când sarcina operatorilor culturali era să contribuie la educaţia comunităţii, monopolul drepturilor de autor pentru o traducere sau o publicaţie făceau ca o carte să aibă preţul dezinfectantului dat la speculă în timpuri de COVID. Dar le mulţumesc înzecit celor care joacă pe scena teatrelor şi operelor care adăpostesc spectacole cu uşile închise, şi celor care au făcut trasee virtuale ale muzeelor pentru iubitorii de artă. Închei prin a vă aminti un lucru. Poate singurul important, din tot ce am scris până acum.

Nu vă veţi cinsti medicii făcând marşuri pentru viaţă care se traduc în rânduri pentru boală. Nimeni nu cinsteşte pe nimeni lucrând împotrivă-i. De asta trebuie să îşi amintească şi clasa politică, acum, când lumea nu mai e împărţită pe coduri de culoare ideologică, ci pe coduri de culoare pandemică. Zona roşie şi zona galbenă sunt noile culori ale steagului Europei.