Recent, Senatul american a dezbătut proiectul de lege S.2828 pentru aplicarea unor sancţiuni Rusiei şi oferirea unei asistenţe adiţionale Ucrainei. Conform acestei iniţiative legislative, Moldovei urma să i se confere „statut de aliat de bază non-NATO al SUA”. Deşi prevederea respectivă a fost eliminată din versiunea finală, care va fi reaprobată în camera superioară a Congresului, totuşi intenţia contează. Or, legiuitorii de peste ocean nu sunt la prima tentativă de transmitere a unor semnale încurajatoare clasei politice de la Chişinău. Bunăoară, la 28 iunie 1991, cu două luni înainte de proclamarea independenţei, Senatul american a adoptat o rezoluţie în care recomanda administraţiei de la Washington „să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic reunificarea cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor dreptului internaţional şi a principiilor Actului de la Helsinki”. Din păcate, intervenţia militară rusească din 1992 nu a putut fi evitată inclusiv din cauză că propunerea americanilor a fost ignorată.

În context, trebuie precizat că, deşi procedura de legiferare nu fusese finalizată, socialiştii moldoveni s-au grăbit să strige ca din gură de şarpe, condamnând vehement o lege nepromulgată. În comunicatul de presă, dodoniştii acuză SUA de „includerea Moldovei într-o alianţă anti-rusească” şi de transformare a acesteia într-un „teren militar anti-rusesc în Balcani”. Ignorând speculaţiile fanteziste şi aberaţiile putiniste ale sculelor socialiste de la Chişinău, te întrebi de ce Duma de Stat a Rusiei nu a propus Moldovei statut de aliat, dacă tot sunt ofticaţi de gestul americanilor? Oare nu pentru că autorităţile de la Moscova ne tratează cu superioritate şi ne sfidează cu regularitate? Cu alte cuvinte, moldovenii vor trebui să mai îndure embargouri, cât timp separatiştii şi dodoniştii îşi vor umfla conturile cu multe zerouri.

Revenind, însă, la neutralitatea noastră cea de toate zilele, trebuie să recunoaştem că aceasta este deficitară şi duplicitară. Articolul 11 din Constituţie a fost formulat ambiguu, fără o definiţie univocă, iar interdicţia staţionării trupelor militare străine a devenit desuetă din însăşi momentul adoptării legii supreme, întrucât pe teritoriul ţării se afla deja armata de ocupaţie. Atunci când unii politruci fac clăbuci la gură invocând cazul Elveţiei, trebuie să înţelegem că dânşii se pronunţă neavizat sau chiar ignoră deliberat faptul că „ţara cantoanelor” a fost recunoscută neutră în urma unui consens european. Adică non-beligeranţa elveţiană a fost statuată în Declaraţia Congresului de la Viena din 20 martie 1815 şi reiterată ulterior în articolul 435 al Tratatului de la Versailles din 1919. Noi, însă, nu avem nicio garanţie că cei veniţi în nepoftită ospeţie vor pleca vreodată sau că nu ne vor alunga cu de-a sila din propria casă.

Cert este că statele non-aliate NATO, din proximitatea Rusiei, au fost invadate la prima tentativă de a-şi exercita deplina suveranitate. Cazul Georgiei în 2008 şi al Ucrainei de astăzi demonstrează cât valorează pentru Kremlin integritatea teritorială a unui stat vecin. Nici cât negru sub unghie. Mama Rusie îşi iubeşte atât de tare odraslele încât e în stare să le sufoce dintr-o îmbrăţişare. Şi cel mai grav e că o face fără ezitare.

În curând, Curtea Constituţională va examina două sesizări la subiectul dat. Mai exact, deputaţii PL au cerut declararea nulităţii hulitului articol 11, iar liberal-reformatorii au elaborat un demers ceva mai temperat, dar şi hazardat, în care solicită doar o interpretare a prevederii constituţionale.

Concluzionând, cea mai evidentă şi omniprezentă cauză de insecuritate la adresa statului şi a cetăţenilor moldoveni este tocmai „clauza” de neutralitate prevăzută în articolul 11 din Constituţie, care se vrea a fi o substituţie a unui angajament internaţional. Dar o frază nu poate sta pavăză, mai ales când întregul text constituţional nu se respectă pe celălalt mal al Nistrului. De aceea, ori solicităm recunoaşterea internaţională a neutralităţii noastre, ori renunţăm la iluzia ei în favoarea unei securităţi colective. Căci, în fond, cu o „clauză” de neutralitate nicio armată nu rezistă pe front...