Cu toate acestea şi intrarea în cele două blocuri, unul militar şi al doilea economic, s-a făcut mai puţin pe calea diplomaţiei şi mai mult prin cedarea de active economice importante de care dispunea statul român. A fost perioada în care unul din principalii furnizori de combustibil la nivel european a fost dat aproape pe nimic, iar companiile energetice au fost capitalizate într-un mod total netransparent. Tot în acea perioadă o companie americană a reuşit că cheltuie zeci de milioane de euro pentru o autostradă invizibilă. Sigur că nu statele în cauză au cerut acest lucru, dar persoane ce ocupau vremelnic funcţii publice au reuşit cu succes să pună mână pe ceva active importante folosindu-şi influenţa.

Revenim însă la titlul articolului. Mandatele dinaintea lui Traian Băsescu este evident că pot fi măsurate ca şi eficienţă a politicii externe prin cele două situaţii descrise mai sus.

Mandatele lui Traian Băsescu pot fi şi ele considerate ca fiind unele cu o bună vizibilitate externă. Pe plan european Traian Băsescu se prezenta la întruniri cu o agendă clară şi impunând condiţii. A fost un preşedinte respectat la Bruxelles. Şi în relaţia cu vecinii nu a stat deoparte implicându-se  nu doar dincolo de Prut, chiar dacă de multe ori a făcut acest lucru doar pentru imaginea personală.

A venit însă timpul ca bătrânul marinar să se retragă şi din neant ne-am trezit cu Crin Antonescu autoexpulzat din PNL şi locul său luat de către Klaus Iohannis. Acesta avea să îşi câştige mandatul de preşedinte în turul doi în faţa lui Victor Ponta. Şi de această dată votul negativ a fost cel care a desemnat câştigătorul.

Au urmat cinci ani în care ţara noastră a dispărut definitiv de pe scena internaţională. Preşedintele Klaus Iohannis a mers mai des în vacanţe şi la Sibiu decât la summit-urile NATO şi ale Uniunii Europene. Nici o decizie importantă nu s-a luat în această perioadă.

Deşi zona noastră geografică s-a aprins, noi am lipsit cu desăvârşire. La Chişinău am trecut de la o guvernare liberal-oligarhică la una socialist-prorusă. Conflictul militar din imediata apropie şi unde Turcia a devenit actorul principal pare că nu are ecou în politica noastră externă. Relaţia cu Federaţia Rusă este ca şi inexistentă în ciuda faptului că toţi vecinii noştri întreţin relaţii politice chiar cordiale(Bulgaria, Turcia, Ungaria, Austria, Serbia). De la americani a reuşit marele succes să obţină o şapcă, în timpul de polonezii s-au ales cu ridicarea vizelor. Croaţia a reuşit să intre în spaţiul Schenghen, deşi a intrat în Uniunea Europeană cu mult după noi. Relaţiile politice şi economice cu China par să nu intereseze pe nimeni şi asta în ciuda faptului că discutăm de ţara cu cel mai mare potenţial de dezvoltare economică din lume, un actor cu care toată lumea doreşte să se afle în relaţie.

Mai mult decât atât, de la Bucureşti se lasă impresia că nu doar politica externă nu mai este condusă de la Bucureşti ci şi cea internă. Numirile pe diverse funcţii importante se fac de multe ori la presiunea unor ambasade străine considerate partenere, de multe ori ele chiar fiind impuse.

Vina nu este eclusiv a preşedintelui, deşi el putea să dea o direcţie politicii noastre externe. Pare că la ministerul de externe au dispărut profesioniştii şi locul lor a fost luat de rude apropiate şi de amante. Locuri pentru cei buni, pentru diplomaţii de carieră ce îşi iubesc ţară, nu se mai găsesc.

Efectiv vedem eşecuri pe toate planurile politicii externe şi care este responsabilitatea principală a preşedintelui.

SUA, CHINA, UE şi RUSIA domină la acest moment economic şi politic scena internaţională.

Relaţia cu SUA trebuie să se pună în noi termeni şi nu cei de vasalitate existenţi la acest moment. Cei de acolo nu ne cer un astfel de comportament, noi suntem cei care îl oferă. Impresia generală este că nu ai ce discuta la Bucureşti şi dacă vrei ca ceva să se întâmple aici discuţi la Washington. Problema vizelor nu este una aşa de spinoasă, însă este una principială. Nu poţi spune că suntem un aliat strategic dar să menţii aceste vize a căror ridicare nu va mai produce nici o cosencinţă negativă pentru economia americii.

China va fi principală putere economică a lumii, aşa dacă nu îşi bagă alţii coada acolo. Majoritatea economiilor naţionale sunt dependente de relaţii strânse cu china ce a ajuns să ofere nu doar produse uzuale sau materii prime ci şi înaltă tehnologie. Este nevoie să aducem China pe pământ românesc pentru a ne putea asigura dezvoltarea economică. Investiţii în infrastructura de transport sunt necesare şi China poate fi o soluţie.

Uniunea Europeană reprezintă la moment principalul partener economic al României şi principala forţă mondială. Germania, Franţa, Anglia şi Italia sunt cele patru economii care contează cu adevărat în acest spaţiu comun. Relaţiile cu cele patru state trebuie să devină din cordiale foarte bune. Problema Schenghen nu este spinoasă pentru cetăţeanul de rând, însă pentru companiile ce fac exporturi este de o importanţă vitală. Avem suficiente pârghii să punem piciorul în prag şi să impunem admiterea, dar la Bucureşti am rămas fără pic de iniţiativă.

Relaţiile diplomatice cu Rusia sunt ca şi inexistente. Nu cred să fi existat moment istoric după 1859 în care ele să fi fost la un aşa scăzut nivel. Relaţiile economice există, dar cumva unidirecţional, în sensul că active din domeniul energiei sunt deţinute de companii din Rusia. În rest exporturile noastre spre această ţară sunt aproape de zero. Este adevărat că şi potenţialull economic este scăzut şi distanţa un impediment. Conflictul dintre Rusia şi Ucraina a complicat şi mai mult. Cu toate acestea relaţiile diplomatice şi contactele la nivel înalt trebuie să existe. Toate statele europene importante precum şi vecinii noştri au astfel de relaţii. Rusia a redevenit un actor militar important la nivel internaţional.

Ce avem de făcut?

Păi este foarte simplu: să nu mai continuăm aşa indiferent cine va fi  următorul preşedinte.