Nu (mai) avem răbdare să-i ascultăm pe cei din jur. Respingem vocile autorizate – de exemplu, părerea unui medic epidemiolog a ajuns să fie contrazisă de un „coregraf politic”, fără competenţe medicale. Ne-am pierdut simţul datoriei, dar am dezvoltat o hipertrofie a imaginii de sine, adică, pe româneşte, nu ne mai încăpem în piele, motiv pentru care mereu ne uităm după pielea altuia. Ne place şi băţul, ca să cărăm pieile achiziţionate.

Pe vremuri, oamenii (inclusiv oamenii politici) se lăudau cu ceea ce au construit. Astăzi, pare să fi ajuns o virtute să te împăunezi cu ce ai dărâmat. Şi uite aşa, în loc să construim, mai mult dărâmăm.

Tot pe vremuri, eram preocupaţi – este drept, nu chiar toţi – să avem un traseu educaţional şi profesional cât mai bun. Şcoala şi munca erau elemente de bază, care ne plasau (sau nu) în orice ierarhie socială. Astăzi, exact opusul pare să fie cheia, la care, evident, un bacalaureat promovat / picat, pe la 32 de ani, ar putea funcţiona pe post de accelerator al succesului, în special în politică. Dacă nu eşti în stare de o astfel de „performanţă”, se acceptă şi experienţă la „Clubul de Table” sau la „Pompe Funebre”. Şahul, clubul de filosofie sau cel de literatură NU sunt eligibile. De asemenea, este important să nu vorbim limbi străine, pentru că noi „nu ne vindem ţara”.

Cât despre cuvânt… ce să mai zicem ?!?! Cândva, vorba era vorbă. Adică, o dată dată, nu ţi-o mai luai înapoi. Te ţineai de cuvânt. Iar dacă viaţa te punea într-o situaţie dificilă, eventual chiar îţi demonstra că ai greşit, „îţi asumai”, adică plecai şi-i lăsai pe alţii, care ştiau mai bine să cântărească greutatea cuvintelor. Astăzi ne uităm cu stupoare cum unii exersează forma aerodinamică a vorbelor, ca să zboare cât mai repede, după ce le-au rostit – deseori, într-un discurs electoralist –, şi să nu ne mai aducem aminte că ce au zis ieri nu se mai potriveşte cu ce zic/fac azi.

Dar şi lauda parcă avea un alt înţeles, în urma cu ceva timp. De regulă, „lauda de sine” era catalogată la categoria „mirosuri nepotrivite”. Astăzi, cu ajutorul marketingului (politic), lauda a ajuns să fie cotată la o clasă superioară, cea a „deodorantului de lux”, livrat prin magazinele media de specialitate, finanţate prin viramente bancare, cu ştampilă de la Trezoreria Statului, evident, legal, în baza unei ordonanţe de urgenţă explicată public chiar de „lăudător”. Şi uite aşa, sectorul media din România este singurul din Europa care nu va înregistra, în 2020, o scădere a cifrei de afaceri şi care va avea o contribuţie semnificativă la creşterea Produsului Intern Brut. Prin urmare, iată cum minciuna – pardon, ar fi trebuit să spun „comunicarea politică inteligentă” – contribuie la bunăstarea socială şi economică a ţării.

* * *

Nu sunt un nostalgic al zilelor de altădată, dar nu te poţi uita la viitor fără să nu fii exigent cu prezentul. Iar prezentul nu arată bine, indiferent dacă îl compari cu ziua de ieri sau cu ceea ce fac azi alte ţări, din jurul nostru sau de oriunde în lume.

Istoria ne-a învăţat că o ţară, fie ea mică sau mare, se poate prăbuşi atunci când cetăţenii săi nu mai sunt capabili să fie exigenţi cu ei înşişi. Aceasta este esenţa civilizaţiei, a progresului, a dezvoltării. Pentru acest motiv există standarde, pe care, dacă vreţi, începem să le simţim chiar din prima zi de viaţă şi continuăm să le facem faţă, să încercăm să ne adaptăm la aceste cerinţe sociale, până la adânci bătrâneţi. De exemplu, vaccinarea, efectuată prima dată la maternitate, imediat după naştere, şi continuată în primii ani de viaţă, este nu numai un standard individual, dar şi societal, având impact la nivelul sănătăţii de ansamblu a populaţiei. De asemenea, pensia este un standard care, pe de o parte, are rădăcinile în drepturile fundamentale ale omului şi, pe de altă parte, ţine de respectul generaţiilor mai tinere faţă de părinţii şi bunicii lor. Orice viciere a celor două sisteme, date ca exemplu, poate duce la un dezechilibru major al societăţii, dar şi al indivizilor. O boală – tuberculoza, poliomielita, varicela, hepatita B etc. –, în absenţa unei politici publice de prevenţie prin vaccinare, poate curma nu numai viaţa unui om, dar poate, în acelaşi timp, măcina forţa unei naţiuni. Aşa cum alterarea unui sistem de pensii sustenabil, bazat pe principii economice, prin introducerea unor artificii de tipul „pensii speciale”, de care beneficiază „aleşii”, pune în pericol siguranţa a milioane de cetăţeni, care nu-şi permit un trai decent.

Malformaţiile sociale, economice şi politice, de tipul celor prezentate mai sus, prin cele două exemple, pot avea sute sau mii de cauze. Ele există independent de noi, ca indivizi, pentru că setea de putere, preamărirea, îngâmfarea, trufia, făţărnicia, minciuna, hoţia, prostia etc. sunt parte componentă a ADN-ului fiecărei societăţi – iar aceste lucruri le ştim cel puţin de pe vremea lui Aristotel. Prin urmare, problema nu este eradicarea acestor „gene sociale nocive”, ci controlul efectelor lor, prin standarde stabilite în mod democratic, astfel încât manifestarea acestor anomalii de genetică socială să nu afecteze – sau să afecteze cât mai puţin – mersul de ansamblu al unei naţiuni.

Iată de ce avem nevoie de standarde şi de exigenţă socială, iată de ce avem nevoie de presă liberă şi de gândire critică, iată de ce trebuie să ştim să-i spunem public că greşeşte chiar şi unui prieten sau unei persoane pe care o apreciem, dar care, într-un anumit moment, cade pradă „alegerilor facile”, care nu întotdeauna sunt şi alegerile corecte. Iată de ce trebuie să învăţăm să dezbatem cu oricine, pe orice subiect, fără a uita însă ce înseamnă respectul şi fără a arunca în aer podurile unor posibile colaborări. Iată de ce trebuie să lăsăm în urmă confortul „bulei” sociale, politice, economice, care afectează profund nivelul nostru de obiectivitate şi ne pune în situaţia de a practica „dubla măsură”, adică să arătăm cu degetul numai către adversar (cealaltă „bulă”), fără să aplicăm aceleaşi standarde în interiorul propriului nostru grup. Iată de ce trebuie să fim pregătiţi ca noi, la rândul nostru, să facem obiectul analizelor critice ale celor din jurul nostru şi să învăţăm să recunoaştem că am greşit, oricât de greu ne-ar fi, atunci când am greşit.

Fără acest tip de analiză critică, fără să ne întrebăm în fiecare zi „Ce ne uneşte?”, „Ce ne desparte?”, „Ce avem de corectat?”, nu vom reuşi să desprindem esenţa provocărilor de azi şi de mâine şi să dăm o formă coerentă viitorului. În absenţa unei competiţii permanente de idei, legitimate prin profesionalism şi vocaţie pentru binele cetăţii, spaţiul public devine gradual, dar sigur, scenă de circ, cu miros de birt, împănată cu promiscuitate marca „Mogoşeşti-Siret, de Iaşi”, câmpul de bătălie, pentru acces la resurse şi plăceri, dintre „ospătarii lor” şi „cioclii noştri”, care au însă în comun analfabetismul funcţional, maşinile cu girofar şi dosarele de incompatibilitate cu bunul simţ şi cultura, clasate însă printr-o lege organică, votată cu o majoritate covârşitoare. În eventualitatea desprinderii unui câştigător, acesta îşi va clama monosilabic victoria pe ruinele unui viitor ratat, atât al lui, cât şi al nostru.

Continuarea poate fi citită pe RevistaCultura.ro