Alegerile legislative desfăşurate în România în urmă cu exact un an realiniau distribuţia pe scena politică la voinţa electoratului. PSD pierdea o treime din alegătorii din 2016 după deriva din perioada Dragnea, dar se clasa pe primul loc. PNL creştea sub aşteptări, după un an de asumare a unui guvern minoritar şi de gestionare discutabilă a situaţiei pandemice. USR aproape îşi dubla scorul din urmă cu patru ani, aliindu-se cu PLUS, în timp ce UDMR îşi păstra obişnuitele 5-6 procente. La fel de important, alegătorii trimiteau în disoluţie partide create din traseism – Pro România, ALDE şi PMP – şi aduceau suflu nou în Parlament, direct din talpa ţării, prin AUR.

PSD este marele câştigător al „întoarcerii armelor” de către PNL şi preşedintele Klaus Iohannis. În decembrie 2020, PSD înregistra o victorie à la Pirus care nu-i servea la nimic, în sensul în care contează un succes electoral, anume cel al formării guvernului de către partidul care primeşte cele mai multe voturi în alegeri. Interpretând Constituţia României la fel de liber cum obişnuia să o facă şi predecesorul său, Traian Băsescu, preşedintele Iohannis nici măcar nu a luat în calcul formarea unui guvern în jurul PSD, în schimb a însărcinat PNL cu misiunea coagulării unei majorităţi parlamentare pentru învestirea noului executiv. Şi iată că, un an mai târziu, social-democraţii au zece portofolii ministeriale (punându-l la socoteală şi pe „independentul” Adrian Câciu de la Finanţe), un viceprim-ministru şi promisiunea că de la 1 iulie 2023 vor deţine, prin rotaţie, şi fotoliul de premier. Bonusul este funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, de la înălţimea căreia liderul PSD va exercita un larg control asupra fluxului legislativ din Parlament.

Intrarea la guvernare, fie şi întârziată cu un an, este un succes vindicativ pentru Marcel Ciolacu, care astfel arată activului de partid din tertitoriu că PSD deţine în continuare pârghii decizionale importante în România. La fel ca Liviu Dragnea în 2016, Ciolacu aşeza partidul la cele două mese lungi din sala mare de şedinţe din Palatul Victoria, pentru că intrarea la guvernare este asemenea unui festin. Puterea de influenţă în mersul lucrurilor din statul român, inclusiv la împărţirea banului public şi a fondurilor europene din PNRR, este de interes pentru aleşii locali ai PSD – primari, preşedinţi de consilii judeţene, consilieri locali şi judeţeni – precum şi pentru reţeaua clientelară din jurul acestora.

PNL era după alegerile din decembrie 2020 învinsul declarat câştigător de către arbitru. Negocierile din iarna trecută pentru formarea majorităţii a zguduit coeziunea internă oricum fragilă a liberalilor, după ce USR şi-a jucat dur cărţile şi a obţinut portofolii ministeriale importante, însă PNL era principalul pilon al cabinetului Cîţu. Nu acelaşi lucru se poate spune un an mai târziu, când liberalii mai deţin doar şapte ministere din cele 21 ale cabinetului Ciucă, iar premierul din partea PNL nu are deocamdată o mare greutate în interiorul partidului.

Scăderea drastică în sondaje nu îi alarmează pe fruntaşii liberali, pentru că sunt conştienţi că este reversibilă, din momentul în care vor împărţi în stânga şi în dreapta bani fără acoperire în economie. Parteneriatul la guvernare cu social-democraţii poate fi mai trainic decât se aşteaptă multă lume, pentru că PSD vorbeşte aceeaşi limbă cu PNL pe subiectele cu adevărat importante. Precedenta colaborare între PNL şi PSD, sub forma Uniunii Social-Liberale (USL), a durat fix trei ani, între februarie 2011 şi aceeaşi lună a anului 2014, aşa încât să nu ne mire dacă „monstruoasa coaliţie” din prezent va ţine până la alegerile din 2024.

PNL a ieşit şifonat din criza politică de la începutul toamnei, dar este prea devreme să-i numărăm pe liberali printre pierzători. Dacă aceasta este configuraţia în care Klaus Iohannis doreşte să aibă la dispoziţie PNL începând cu 2024, atunci poate că a meritat deranjul prin care a trecut partidul. Debarcându-l pe Ludovic Orban şi izolându-l pe Florin Cîţu într-o funcţie mai degrabă ceremonială, cea de preşedinte al Senatului, Iohannis are cale liberă să revină pe un cal alb în fruntea partidului. PNL se menţine astăzi la guvernare doar pentru că îl are ca principal susţinător pe şeful statului. Este greu de imaginat o formulă guvernamentală fără liberali, înainte de sfârşitului mandatului actualului preşedinte.

USR a ieşit în decor fără să înţeleagă din ce motiv, dar dând invariabil vina pe ceilalţi pentru soarta sa. Începând cu alegerile europarlamentare din 2019, formaţiunea condusă pe atunci de Dan Barna se ridica de la statutul de partid de nişă la a treia forţă politică din România, iar aşteptările de la alegerile legislative din 2020 erau legate de accederea la guvernare. Scorul de 15% nu împuternicea USR să conducă România, însă formarea unei majorităţi guvernamentale alături de PNL şi UDMR dădea posibilitatea de a conduce anumite ministere. Asumarea guvernării era un test important pentru un partid născut în opoziţie ca reacţie civică la năravurile politicii româneşti.

Cu excepţia notabilă a lui Cătălin Drulă, la Transporturi, niciun ministru de la USR sau PLUS nu a strălucit în cabinetul Cîţu, în condiţiile în care Vlad Voiculescu a fost o catastrofă la Sănătate. Demiterea de către premierul liberal a ministrului Justiţiei a provocat în cele din urmă ieşirea USR de la guvernare. De la un partid de intelectuali, te-ai fi aşteptat să apere principii, nu oameni. USR l-a apărat pe ministrul Stelian Ion şi a prăbuşit guvernul.

USR şi-a supralicitat puterea de negociere cu PNL (a se citi „Klaus Iohannis”), mizând pe faptul că este un partener captiv, ce nu are altă opţiune decât USR pentru a guverna. La început, tehnica negocierii prin punerea piciorului în prag a funcţionat pentru USR, care a obţinut portofolii ministeriale importante în cabinetul Cîţu, precum şi schimbarea lui Ludovic Orban din fruntea executivului. Ulterior, acest stil de negociere agresiv s-a întors împotriva USR, după ce partenerii liberali au început să-l perceapă tot mai mult ca pe un şantaj.

AUR este partidul care a crescut cel mai mult în ultimele 12 luni. În urmă cu un an, Alianţa pentru Unirea Românilor a contrazis ideea că toţi cetăţenii mai puţin educaţi, mai tradiţionalişti şi mai naţionalişti compun electoratul stabil şi captiv al PSD. Prin prisma faptului că un partid nou-înfiinţat şi cu conducători aproape necunoscuţi publicului larg a reuşit să intre în Parlament, AUR este dovada că electoratul român nu este atât de apatic pe cât o indică absenteismul de la vot. La fiecare patru ani, o bună parte a alegătorilor din România votează ceva proaspăt în politică, iar cel mai recent beneficiar al acestui curent a fost AUR. Partidul a cheltuit doar a douăzecea parte din bugetul de campanie decontat de stat al PMP, căruia AUR i-a dat lovitura de graţie în Republica Moldova, privându-l de voturile cu care formaţiunea adepţilor lui Băsescu putea trece pragul electoral.

În condiţiile în care mulţi alegători din România, potenţial interesaţi de discursul naţionalist, nici măcar nu auziseră de AUR înainte de de 6 decembrie anul trecut, nu este surprinzător faptul că partidul este cotat în sondaje cu de până la două ori mai multe procente decât la ultimele alegeri. Dacă, în urmă cu un an, AUR nu avea lideri de notorietate la nivel naţional, acum îi are, în special în persoana lui George Simion, dar şi Claudiu Târziu, Antonio Andruşceac, Raluca Amariei, Dan Tănasă, pentru a-i enumera doar pe cei care apar mai des în mass-media.

Din postura de partid care şi-a asumat locul în opoziţie până la următoarele alegeri, AUR taxează în mod abraziv mişcările tuturor celorlalţi actori politici din România, printr-un discurs populist care prinde la o bună parte a electoratului. Prin campania de strângere de semnături pentru suspendarea preşedintelui Iohannis, AUR îşi ţine în priză nucleul dur al electoratului său şi încearcă să atragă de partea sa votanţii PSD. Folosind judicios următorii trei ani până la viitoarele alegeri pentru a se maturiza politic şi a curăţa partidul de oportunişti şi de membri infiltraţi cu agendă proprie (vezi cazul Diana Şoşoacă), AUR are potenţialul de a valida la urne intenţia de vot de peste 15% cu care îl creditează unele sondaje de opinie.

UDMR este constanta guvernării în România, nu doar în ultimul an, ci în ultimele decenii, partidul condus din 2011 de Kelemen Hunor fiind neutru din punct de vedere ideologic şi dispus oricând să facă parte din orice coaliţie de guvernare. Deşi ponderea sa în Parlament nu era indispensabilă pentru învestirea cabinetului Ciucă, aşa cum a fost pentru cabinetul Cîţu, Uniunea a fost păstrată în structura noului executiv de către PNL cu acordul generos al PSD. Uniunea este folositoare ambelor partide mari din actuala coaliţie deoarece, prin intermediul UDMR, liberalii şi social-democraţii îşi ponderează reciproc puterea în cabinet. Însă UDMR a luat locul USR în postura partenerului minoritar care negociază agresiv, felul în care a forţat obţinerea portofoliului foarte bănos al Dezvoltării lăsându-i nemulţumiţi pe unii liberali.