Cartea pierzătoare a noilor conservatori

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
theodor

Efervescenţa cu care apar şi, inevitabil, dispar partide politice este, fără îndoială, un semn de sănătate a democraţiei româneşti. Faptul că există oameni care pun bazele unor noi mişcări politice şi alţi oameni care îi urmează, punându-şi speranţele în aceste noi construcţii, denotă că partea activă a societăţii, din punct de vedere politic, nu este blazată sau indiferentă.

La mijlocul lunii octombrie 2018, Coaliţia pentru Familie a contrazis aşteptările unor analişti politici din România, anunţând că nu se va transforma în partid politic. Cei peste 3,5 milioane de votanţi care puseseră ştampila pe opţiunea DA la referendumul din 6-7 octombrie anul trecut fuseseră revendicaţi de PSD prin vocea lui Codrin Ştefănescu la fel de oneros precum a revendicat Viorica Dăncilă pentru PSD toate cele 3,3 milioane de voturi anti-Iohannis din turul II al alegerilor prezidenţiale din 2019.

Cei 3,5 milioane de cetăţeni români care au susţinut prin vot amendarea Constituţiei României, în sensul menţionării explicite a căsătoriei ca fiind posibilă numai între persoane de sex opus, au devenit un electorat foarte atrăgător pentru diverse ambiţii politice din România. Se poate spune că acesta este publicul conservator activ din punct de vedere politic. Sondajele pe teme care ţin de cutume moral-culturale arată că românii achiesează în proporţie covârşitoare la conservatorism sau tradiţionalism, dar lăsând la o parte majoritatea mută care îşi dă cu părerea fără să se exprime din punct de vedere politic prin vot, cei dispuşi să-şi susţină convingerile conservatoare în faţa urnelor sunt cam aceştia: circa 3,5 milioane de cetăţeni din România şi din afara graniţelor ţării. Adică aproximativ 20% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente, conform AEP.

PSD nu e propriu-zis un partid de stânga, nici măcar gauche caviar, dacă ne gândim că este condus de oameni foarte bogaţi. PSD este cel mai mare partid conservator din România

Pe cât de multă repugnanţă a cauzat declaraţia lui Codrin Ştefănescu, este adevărat că majoritatea acelor 3,5 milioane de cetăţeni activi din punct de vedere politic votează cu PSD. Un observator politic din Occident ar fi surprins să constate că principalul partid românesc de stânga este opţiunea predilectă a cetăţenilor cu viziuni conservatoare. Însă pentru noi, cei trăitori în această ţară, este lesne de înţeles: actualele partide româneşti cu reprezentare parlamentară sunt, fără excepţie, inconsistente din punct de vedere ideologic. Şi nu este în totalitate vina acestor partide, căci au fost nevoite să se poziţioneze în raport cu principala referinţă din politica românească, PSD. Excepţia o constituie USR, care cultivă voluntar ambiguitatea ideologică, întrucât fiind partid anti-sistem eludează încadrarea reducţionistă în conceptele de stânga şi dreapta.

Dificultatea în a te poziţiona faţă de PSD constă în faptul că PSD nu e propriu-zis un partid de stânga, nici măcar gauche caviar, dacă ne gândim că este condus de oameni foarte bogaţi. PSD este, de departe, cel mai mare partid conservator din România. Politicile promovate de PSD de-a lungul existenţei sale, mai ales începând din iulie 2015, de când Liviu Dragnea a luat frâiele partidului, sunt, în esenţă, conservatoare. Chiar şi acel protecţionism de sorginte socialistă, faţă de segmentul-cheie de electorat al PSD, este folosit pentru a conserva ierarhia şi relaţiile sociale pe verticală din societate, nicidecum pentru a elimina inechitatea socială ori pentru a atenua disparităţile economice. Faptul că PSD ţine mulţi cetăţeni captivi faţă de partid şi dependenţi de stat, prin perfuzii alimentate din bugetul public, nu are legătură cu doctrina de stânga, ci cu crezul personal al aşa-zişilor social-democraţi români ai lui Ciolacu, Dăncilă & Co.

În campanie electorală, PSD se îndepărtează şi mai mult de poteca stângii, marşând pe un naţionalism găunos, chiar cu accente xenofobe. Chiar dacă Dragnea a exacerbat acest model în perioada când a condus partidul, de şovinism nu au fost străini nici Ponta (suficient să ne gândim la campania prezidenţială din 2014), nici Mircea Geoană înaintea sa, nici Adrian Năstase sau Ion Iliescu. Sub identitatea PSD şi în toate încarnările sale anterioare – FSN, FDSN, PDSR – acest partid a propovăduit rezistenţa la schimbare, în special faţă de alinierea ţării la valorile occidentale.

Tradiţia conservatoare a PSD îşi are izvorul în ideologia hibridă a PCR, din care PSD a evoluat, trecând prin metastazele sale anterioare – FSN, FDSN, PDSR – în ceea ce este azi

De ce un partid autodeclarat de stânga foloseşte o retorică de tip conservator, diametral opusă socialismului? Cauzele sunt multiple, însă una se reliefează clar: rădăcinile PSD dinainte de 1990. Tradiţia conservatoare a trandafirilor roşii îşi are izvorul în ideologia hibridă a Partidului Comunist Român, din care PSD a evoluat, trecând prin metastaze precum viermele de mătase de la larvă la nimfă la fluture, în ceea ce este azi.

Partidul Comunist a fost o grefă pe care România a respins-o ca pe un corp străin. Ideile lui Karl Marx nu au câştigat mulţi adepţi într-o ţară eminamente rurală cum era România în prima jumătate a secolului XX şi chiar la proletariatul urban a avut priză foarte limitată. Partidul Comunist din România (PCdR) s-a înfiinţat în 1921 ca urmare a desprinderii aripii pro-bolşevice de extremă stânga din Partidul Social Democrat Român. Cu două excepţii notabile, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Petru Groza, în România nu existaseră ideologi marxişti precum în Ungaria, Cehoslovacia sau în ţările Europei Occidentale. Regimul comunist a fost impus în România de către tancurile sovietice în urma cărora veneau camioane de activişti din URSS. Câteva duzini de „apostoli” instruiţi la şcolile politice de la Moscova şi Astrahan cu teoria marxist-leninistă şi practica stalinistă erau trimişi ca misionari să comunizeze întreaga ţară.

În cvasi-totalitatea lor erau alogeni originari din fostele gubernii ţariste din jurul României, în frunte cu Valter Roman (pe numele său adevărat Ernest Neuländer), Leonte Tismăneanu (născut Leonid Tismineţchi), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Ana Pauker (Hana Rabinsohn), Iosif Chişinevschi (Jakob Roitman), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko), Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), Barbu Lăzăreanu (Baruch Lazarovici), Dumitru Coliu (Dimităr Kolev), Vladimir Mazuru (Mazurov) şi mulţi alţii. Aproape toţi au adoptat nume cu rezonanţă neaoşă ca să-şi mascheze apartenenţa etnică şi să pară că ar aparţine peisajului românesc. Unele conversii de nume aveau o doză de sarcasm negru, de pildă, din Tismineţchi în Tismăneanu.

Ei au format aşa-numita „grupare moscovită”, foarte dogmatică şi aflată pentru o perioadă în antiteză cu „gruparea ilegaliştilor” din PCR, compusă în majoritate de activişti obscuri, însă de etnie română. Ilegaliştii lui Gheorghe Gheorgiu-Dej erau indivizi slab instruiţi intelectual şi ideologic, în schimb căliţi prin suferinţele pe care le înduraseră pe timpul dictaturii carliste şi apoi a lui Antonescu. Totuşi, nu este cazul să-i considerăm „cei buni” din PCR, nici măcar în comparaţie cu moscoviţii, căci erau ei înşişi agenţi de influenţă ai NKVD. Stalin a ţinut la un relativ echilibru între gruparea ilegaliştilor şi cea a moscoviţilor. Aceştia din urmă îşi făcuseră treaba în mod stahanovist, epurând prin metode brutale aproape toată clasa politică legitimă a României. Însă Georghiu-Dej fusese uns conducător al României din partea ilegaliştilor, în condiţiile în care controlul ţării era exercitat în largă măsură de moscoviţi. Situaţia a durat 5 ani până la moartea lui Stalin (1952), după care moscoviţii (sau „internaţionaliştii”) de origine străină au fost trecuţi pe linie moartă de ilegaliştii („naţionaliştii”) români.

La data când Nicolae Ceauşescu i-a urmat lui Dej în fruntea PCR şi a ţării, activul de partid se metisase ideologic cu acele elemente legionare care trecuseră pe sub radarul terorii staliniste puse în operă de moscoviţi. Însuşi „geniul” din Scorniceşti avusese simpatii legionare în tinereţe. Comuniştii lui Ceauşescu învăţaseră marxismul frunzărind broşuri, nu de pe băncile şcolii, astfel că îl aplicau după ureche, ba chiar îi creaseră o tulpină mutantă: naţionalismul. O singură ţară mai îngemănase naţionalismul cu socialismul ca politică de stat, iar aceea fusese Germania lui Hitler, unde naţional-socialismul a dobândit acronimul „nazism” după regulile de pronunţie ale limbii germane. Obsesia lui Hitler pentru rasa germanică pură din antichitate avea un echivalent neaoş în pasiunea lui Ceauşescu pentru daci, rezultând în mitizarea istoriografiei naţionale.

Conservatismul pe plan social într-un stat totalitar precum România ceauşistă invada viaţa socială şi privată a cetăţenilor români, chiar dacă unii purişti erau bucuroşi că toţi trebuiau să poarte zgarda. Însă naţionalismul în plan economic al României din anii ’80 a fost cel care a prăbuşit nivelul de trai şi perspectivele de viitor ale ţării prin deciziile aberante de rambursare anticipată a datoriei externe şi interzicerea importului de tehnologie, trimiţându-ne în izolare şi înapoiere. Cei care nu au înţeles nici după 30 de ani din ce cauze s-a prăbuşit comunismul încearcă să ne vândă aceleaşi idei naţionalist-conservatoare în versiune edulcorată.

Conservatorii declaraţi ai României, de ieri şi de azi

Numele de Partid Conservator a fost purtat în perioada 1880-1918 de formaţiunea condusă de personalităţi precum Lascăr Catargiu, Petre Carp şi Titu Maiorescu. La organul de presă al conservatorilor, ziarul Timpul, publica editoriale înflăcărate însuşi Mihai Eminescu. Partidul Conservator era principalul reprezentant al conservatismului în România, la care aderaseră marii latifundiari, orăşenii înstăriţi şi mulţi intelectuali. A guvernat România timp de 14 ani, în antiteză cu liberalii care întruchipau pe atunci stânga reformatoare, dar sufragiul universal a scos Partidul Conservator din prim-planul politicii naţionale, micşorându-l cât o notă de subsol. La aproape un secol distanţă, în istoria recentă a României, aşa-zişii umanişti ai lui Dan Voiculescu s-au transformat în Partidul Conservator, între 2005 şi 2015, apoi s-au răspândit în cele patru zări ale politicii româneşti.

Tot prin transformare din infamie în ceva mai onorabil avem actualul port-drapel declarat al conservatismului românesc: Partidul Alternativa Dreaptă, provenit din ruinele M10, cercul de discipoli ai Monicăi Macovei. În august 2019, forţe politice şi civice care însumează sub 0,1% la nivel naţional şi-au dat mâna pentru a crea PAD, care îşi propune, nici mai mult nici mai puţin, să preia guvernarea începând cu alegerile din 2024. Pe scurt, tagma foştilor macoveişti (adică băsişti schismatici) s-a raliat în jurul doctrinei conservatoare. Fiind şi admiratori ai lui Trump, noii conservatori au intenţionat să înscrie un candidat propriu la alegerile prezidenţiale din 2019. Cum era şi firesc, s-au gândit la fanul nr. 1 al lui Donald Trump în România, cerberul băsist Mihail Neamţu.

Întrucât alegerile prezidenţiale din România sunt prilej pentru jumătate de duzină de impostori să se promoveze gratuit pe ei înşişi sau partide de două parale la postul public TV, noii conservatori voiau să-şi crească notorietatea cu ajutorul lui Neamţu. Dar dacă e să fi învăţat Neamţu un lucru important despre politică de la Traian Băsescu, acela e că nu poţi fi mascul alfa în politică dacă îţi pui imaginea la bătaie în beneficiul altora. Deşi dornic de publicitate şi de confruntări verbale cu progresiştii pe care îi alintă cu apelativul de „sexomarxişti”, Mişu Neamţu a dat ţeapă Alternativei Drepte şi a preferat să facă gaşcă în jurul candidatului PMP decât să se înscrie în cursa pentru Cotroceni cu liste de semnături trase la xerox şi să se bată cu toţi Cumpănaşii pe 1% din electorat.

Aportul în campanie al Alternativei Drepte ar fi fost aproape nul, având în vedere precaritatea acestui proiect politic aflat, ce-i drept, la început. Iar Neamţu nu avea cum să continue să creadă că va deveni într-o zi Trump de România, trecându-şi în palmares un fiasco precum candidatura la prezidenţiale în 2019 din partea PAD. Ca urmare, Partidul Alternativa Dreaptă în ansamblul său (adică o mână de oameni) l-a susţinut pe candidatul lui Băsescu, anume pe Theodor Paleologu (băsist on/off de-a lungul traseului său politic PDL-PMP-PNL-independent). El însuşi autointitulat deopotrivă conservator, liberal şi, printre altele, monarhist, preţiosul intelectual Paleologu este o persoană ce pare că trăieşte cu mintea în Franţa şi corpul în România.

Pe 1 decembrie 2019 s-a lansat la Alba Iulia o nouă formaţiune politică, botezată Alianţa pentru Unirea Românilor, care îşi asumă doctrina conservatoare şi programul Coaliţiei pentru Familie. Iniţiator şi lider este George Simion, activistul unionist care la alegerile europarlamentare din 26 mai a fost votat de 117.141 de cetăţeni români, o bună parte dintre aceştia din Diaspora. Menţionez exact numărul de votanţi doarece printre ei se numără prieteni apropiaţi şi oameni pentru care am multă admiraţie. Ceva mai puţină admiraţie din partea mea faţă de prezenţa candidatului cu staful său la cimitirul militar din Valea Uzului cu scopul de a băga băţul prin gard şi a-i întărâta pe omologii maghiari, spre a se autovictimiza apoi.

Pot să nu-ţi placă manifestările sale sau oamenii de care se înconjoară, însă nicio persoană onestă nu poate pune sub semnul întrebării sinceritatea cu care Simion luptă pentru unirea sub acelaşi tricolor a României şi Moldovei. Chiar dacă a obţinut doar 1,29% în loc de circa trei procente cât ar fi avut nevoie pentru a câştiga un loc de independent în Parlamentul European, candidatura lui George Simion a fost un oarece succes pentru liderul unionist. Având în vedere modestele resurse financiare investite în campanie, rezultatul a fost onorabil, iar numărul de voturi obţinute îl legitimează simbolic să pună în discuţie diverse teme în spaţiul public românesc, fie şi fake news despre conspiraţii împotriva patrioţilor. Practic, are în spate mai multe voturi decât orice senator sau deputat ales în actuala legislatură a Parlamentului României.

Despre necesitatea transformării mesajului civic „Basarabia e România” în mesaj politic asumat de un partid românesc orientat către unirea cu Republica Moldova am scris în 2017 într-un editorial pentru Timpul.md. După un deceniu de eforturi civice sub stindardul unui ONG (Acţiunea 2012) şi lobby nefructuos pe lângă partidele existentente, opinam că agregarea politică a unioniştilor ar trebui să fie următorul pas pentru realizarea obiectivului de reunire a malurilor Prutului. Mai opinam însă şi că braţul politic al mişcării unioniste ar trebui să se ţină cât mai departe de ultranaţionalism, deoarece nişa de electorat xenofob şi bigot este subţire şi înclinată spre sciziune, în funcţie de gradul de radicalism al grupurilor care compun această nişă deloc omogenă ori stabilă. Ba mai rău, extremismul este eticheta care îndepărtează de unionism acei cetăţeni moderaţi care îşi doresc unirea cu Basarabia din motive mai pragmatice sau mai paşnice decât, de pildă, revanşa faţă de etniile conlocuitoare ale României şi Moldovei.

Numele ales al noii formaţiuni politice, Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR), este măcar mult mai bine inspirat decât sloganul „România Mare în Europa”, care trimitea în mod nefericit cu gândul la Partidul România Mare al lui Vadim Tudor. Alianţa va fi umbrela sub care vor candida la alegerile locale din primăvara lui 2020 o serie de persoane care probabil vor câştiga posturi în administraţia publică locală, de la consilieri la primari. Şansele AUR să obţină locuri în Parlament la alegerile legislative din toamna anului viitor sunt dificil de evaluat, având în vedere multiplele variabile care pot interveni în următoarele 12 luni. Cu siguranţă însă că nu este un avantaj să concureze cu PSD pe felia electoratului conservator, iar dincolo de liderul său, AUR nu are suficientă profunzime. Dacă formaţiunea nu-şi pierde avântul după încă patru ani în afara Parlamentului, AUR poate propulsa o candidatură de pluton la preşedinţia României în 2024. Promovarea tot mai intensă a brandului personal George Simion pare să conducă în mod realist spre această ipoteză.

Spre deosebire de doctrine în care primează asemănările care îi apropie pe oameni, conservatismul pune accentul pe deosebirile care îi despart

Un conservator veritabil ataşat de valorile creştine este Peter Costea, arădeanul revenit în ţară după o carieră de 28 de ani în avocatură peste Ocean. Cu legături în Partidul Republican şi în mediile conservatoare din SUA, Costea conduce Alianţa Familiilor din România, postură din care a iniţiat propuneri legislative şi acţiuni civice. Înfiinţarea Coaliţiei pentru Familie şi colectarea semnăturilor pentru demararea referendumului din 6-7 octombrie 2018 au fost în bună măsură opera Alianţei Familiilor din România, care se bucură de multă putere în zona de vest a ţării, dar mai puţin în restul regiunile extracarpatice. Aceasta pentru că Peter Costea este fiu de pastor baptist, iar în America s-a învârtit în cercuri evanghelice, ceea ce îl face să fie privit de românii ortodocşi cu sentimente de suspiciune sau chiar respingere.

Aici este marele punct nevralgic al conservatorilor: fiecare este conservator în felul său, adesea incompatibil cu altul care îşi asumă această doctrină anti-schimbare. Spre deosebire de alte doctrine în care primează asemănările ce îi apropie pe oameni, conservatismul pune accentul pe deosebirile care îi despart pe oameni, pe faptul că unii sunt privilegiaţi în raport cu alţii sau că unii au dreptate iar ceilalţi nu. Alternativa Dreaptă, George Simion şi Peter Costea au fost încurajaţi şi chiar invitaţi să-şi unească forţele într-un pol conservator pe scena politică românească, însă au declinat propunerea de colaborare, preferând fiecare să meargă pe propriul drum. Mesajul lor, în esenţă conservator, este compatibil, însă structura personalităţii şi viziunea fiecăruia asupra lumii prin prisma conservatoare a reliefat diferenţe ireconciliabile.

În marketingul politic, actorii scenei publice se definesc prin poziţionarea lor faţă de temele de larg interes şi îşi atrag simpatizanţi prin asumarea exclusivă (issue ownership) a unor subiecte cheie. Când temele de sorginte conservatoare sunt apanajul PSD, devine extrem de dificil pentru noi formaţiuni politice să performeze pe acelaşi culoar fără să se confunde cu „conservatorii” naţional-socialismului românesc. Cu atât mai mult cu cât noii conservatori sunt divizaţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite