Chiar şi aşa, funcţia de preşedinte este în continuare râvnită. Liderul ALDE, un partid artificial şi paravanul unui grup infracţional organizat, simte că sfârşitul politic este aproape. Alegerile europarlamentare au reprezentat un glonţ în picior, iar prezidenţialele pot aduce lovitura fatală direct în moalele capului. Nu mai e niciun secret pentru nimeni, ALDE trăieşte prin Tăriceanu. Chiar şi aşa, s-a văzut cu ocazia alegerilor europarlamentare că fără sprijinul PSD-ului (fie din dorinţa de-ai mai tempera ambiţiile prezidenţiabile lui Tăriceanu, fie pentru reglarea unor conturi) ALDE nu se descurcă. Acest partid este un vehicul electoral temporar, care asigură branşarea la resursele şi banii publici. Pentru Tăriceanu, această aventură poate fi capătul de linie, aşa că înţelegem de ce îşi doreşte cu orice preţ să fie candidatul comun al unei alianţe PSD-ALDE-ProRomânia. Nu mai are nimic de pierdut.

De cealaltă parte, Viorica Dăncilă nu prea ar vrea să candideze, dar opţiunile se cam îngustează. Deşi potenţiala sa candidatură a fost testată în mai multe rânduri (articolul din QMagazine, povestea cu adopţia, recentele imagini de pe plajă etc.), nu cred că actualul prim-ministru şi preşedinte PSD şi-a imaginat, cu Dragnea suflându-i în ceafă, că poate fi candidatul numărul 1 al partidului. Iată însă că Dragnea a ieşit din peisaj, funcţia sa în fruntea partidului a fost preluată de Dăncilă, iar şansele au crescut.

Mă îndoiesc în continuare că Viorica Dăncilă este ambiţionată de gânduri prezidenţiale, dar nevoia o obligă. În cazul în care Gabi Firea va fi candidatul PSD (poate şi al ProRomânia + ALDE), o eventuală accedere în turul 2 i-ar aduce actualului primar al capitalei un număr important de voturi (câteva milioane, 4-5 probabil), ceea ce ar legitima-o pe Firea să îşi ceară dreptul la preşedinţia PSD-ului. Această desfăşurare este susţinută şi de Paul Stănescu, principalul adversar al Vioricăi Dăncilă. De aceea, Dăncilă ar putea fi obligată să îşi asume candidatura, cu riscul să nu ajungă în turul 2 şi să fie oricum aruncată peste bord.

„Preşedintele constatator“ şi-a conservat cu pricepere şi cinism baza electorală, mimând o opoziţie faţă de PSD.

În ciuda luptelor încrâncenate care se dau între PSD, ALDE şi ProRomânia pentru stabilirea unui candidat comun care să aibă şanse reale de a trece de primul tur, bătălia pentru scaunul de preşedinte este, în foarte mare măsură, tranşată.

Dacă nu se întâmplă ceva cu totul ieşit din comun, Klaus Iohannis o să câştige, fără prea mari emoţii, alegerile din toamnă. Chiar dacă în timpul mandatului său justiţia a fost schingiuită, funcţia prezidenţială lăsată fără atribuţii, iar CCR a impus controlul total al politicului asupra procurorilor şefi, Iohannis tot în pole-position se află.

„Preşedintele constatator“ şi-a conservat cu pricepere şi cinism baza electorală, mimând o opoziţie faţă de PSD. De la episodul cu geaca roşie, Klaus Iohannis s-a mulţumit să privească pasiv atacul furibund al PSD-ului ce a vizat statul de drept şi democraţia, conştient fiind că toată frustrarea generată de Dragnea&Co nu este altceva decât un câştig electoral pentru el.

Fără să îşi bată capul cu strategii politice, cu negocieri sau cu apărarea justiţiei, Iohannis a fost, politic vorbind, învins de Liviu Dragnea care a părut a fi mai mereu înaintea sa cu cel puţin un pas. Poate că Iohannis şi l-ar fi dorit ca principal adversar pe Liviu Dragnea (atunci victoria sa ar fi fost asigurată), dar iată că n-a fost să fie. Ba mai mult, pe lângă faptul că Dragnea, imaginea răului absolut, a dispărut, a mai apărut şi Alianţa 2020 care aproape a bătut PSD-ul la europarlamentare. Norocul celor 3 trandafiri a fost votul limitat, din cauza obiective, din diaspora, altfel se ofileau de tot.

Şi asta ne duce la adevărata miză a viitoarelor alegeri prezidenţiale. Lupta care se conturează şi pe care cetăţenii sunt chemaţi la urne să o tranşeze se dă între „vechi“ şi „nou“, între fosilele şi potentaţii zilei, care îşi doresc păstrarea status-quo-ului, şi cei care promit schimbarea.

Situaţia din diaspora se ştia, probleme mai avuseseră loc şi în 2014. De ce nu s-a schimbat nimic? Pentru că, aşa cum scriam şi aici, interesul forţelor puternice împământenite de după 1990 a fost ca situaţia să nu se amelioreze. PSD-ul oricum e detestat de diaspora, aşa că situaţia de acolo îi convine. PNL şi Iohannis au beneficiat de pe urma cozilor şi nervilor, deoarece acestea s-au transformat în voturi şi pentru PNL, partidul pe a cărui susţinere se bazează actualul preşedinte.

Vreme de 3 ani şi jumătate, România nu a avut ambasador în Belgia. Acum s-a întâmplat minunea. Guvernul şi preşedintele Klaus Iohannis s-au înţeles, iar fericita câştigătoare este Alexandra Păstârnac, fosta minstră a Românilor de pretutindeni, consiliera personală a Vioricăi Dăncilă şi, foarte probabil, cea care a negociat mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. De asemenea, George Ciamba, alt om de încredere PSD, a fost numit, din nou, la Atena, deşi obiceiul diplomatic ar interzice acest lucru având în vedere mandatul neobişnuit de lung pe care Ciamba l-a mai avut în Atena.

Iohannis nu mai este aşa de sigur de victorie în faţa unui candidat USR+, aşa că o alianţă politică temporară este în avantajul ambelor părţi.

După dezastrul economico-financiar pe care PSD-ul îl pregăteşte minuţios de când a preluat guvernarea, o nouă lovitură a fost dată, de această dată şi cu aportul preşedintelui Iohannis. Aberanta lege a pensiilor a fost semnată de preşedinte fără niciun protest, deoarece Viorica Dăncilă l-a asigurat că sunt bani. Apropo, datoria externă a ajuns la 4, 1 miliarde de euro, iar dobânzile pentru România sunt cele mai mari din regiune, aşa că hai să creşte pensiile. Pare o idee bună, nu?

Atacurile lui Rareş Bogdan din studiourile Antena 3 la adresa lui Dan Barna nu fac decât să confirme ideea sugerată prin paragrafele de mai sus. Se spune că Iohannis este singurul care îl apără pe Bogdan de baronii din PNL, astfel că acesta îi este dator. Iată că s-a achitat onorabil de această datorie prin criticile aduse liderului USR.

Blatul Iohannis (PNL) şi PSD prinde contur dacă analizăm obiectiv tabloul politic. Cei din PSD, cei încă raţionali, sunt absolut conştienţi de imposibilitatea câştigării alegerilor prezidenţiale (şi oricum, miza nici nu e atât de mare). Pentru partid este vitală participarea în turul 2 pentru a mai arăta că încă este un pion important pe tabla politică românească.

Iohannis ştie că nu are cum să piardă într-o eventuală confruntare directă cu un candidat PSD, indiferent care este numele acestuia, aşa că interesele lor converg. Ceea ce ar putea strica ambele planuri este candidatul Alianţei 2020. Fie că e Barna sau Cioloş, PSD-ul simte că poate fi aruncat din arena prea devreme, adică în primul tur, ceea ce ar fi o umilinţă prea mare.

Iohannis nu mai este aşa de sigur de victorie în faţa unui candidat USR+, aşa că o alianţă politică temporară este în avantajul ambelor părţi. Bineînţeles, PNL-ul participă voios în acest dans al pragmatismului, deoarece ascensiunea USR+ poate să devină periculoasă, iar oamenii din PNL, precum cei din PSD, nu îşi doresc ca scena politică românească să sufere modificări. Totul a fost gândit pentru câteva grupări privilegiate, iar schimbările nu se doresc.

Nu că Barna sau Cioloş (care a cooperat de minune cu PSD-ul în 2015) ar fi vreo garanţie, dar ei reprezintă noutatea, iar asta sperie pentru că amorsează distrugerea creatoare.