Mă întreb cum ar fi reacţionat Enescu la Festivalul ce-i poartă numele. Cum ar fi receptat, într-un visător exerciţiu de imaginaţie, această grandioasă desfăşurare de forţe, el, geniul dedicat muzicii, fără rest, întotdeauna la adăpost cântecelor de sirenă, prin stoică simplitate. În 1931 Alexandru Phillipide scria în Adevărul literar şi artistic:

„Ceea ce frapează în primul rând la Enescu este o modestie pe care o simţi adâncă şi organică. Nu este modestia simulată a orgoliosului, nici atitudinea dispreţuitoare a omului încărcat de gloria pe care încă un supliment de celebritate îl lasă indiferent...Enescu, din primele clipe când stai de vorbă cu el, alungă toată falsa imagine a marelui artist.. nu ţine deloc să oficieze; şi, mai ales, afirmă cu sinceritate că nu vrea să rămână decât muzician.

Enescu a rămas muzician. Dar dincolo de compoziţie şi arta interpretativă, un alt crez al lui Enescu a fost încurajarea creaţiei autohtone. Pionierii – Jora, Alessandrescu, Rogalski, Silvestri, Lipatti sau Andricu - îşi datorează consacrarea lui şi premiului naţional de compoziţie pe care îl gândea încă din 1911.

Dincolo de compoziţie şi arta interpretativă, un alt crez al lui Enescu a fost încurajarea creaţiei autohtone.

Astăzi, Festivalul care îi poartă numele, prin superbul gest al lui George Georgescu din 1958,  păstrează ideea promovării creaţiei româneşti. Pentru care a ars întreaga sa viaţa, aşa cum s-a dăruit şi în pedagogie şi mai ales prin titanica muncă de popularizare a muzicii, într-o epocă în care România era neracordată la fenomen. Într-unul din multele turnee în ţară – da, Enescu cânta din convingere la Botoşani, Tecuci şi Craiova i s-a întâmplat un incident “nostim”. Povesteşte Enescu, ziarului Flacăra, în septembrie 1912:

Eram la Brăila. Lume mai puţină ca în alte părţi. Întreb pe casier care să fie pricina. El îmi răspunde:

           - Aţi nemerit timp rău, domnu Enescu.

           - De ce? îl întreb eu.

          - Fiindcă se află în oraş şi un circ care are nişte maimuţe. Şi toată lumea se duce să vadă         caraghioslâcurile maimuţelor.

Veniţi la Enescu. Sau urmăriţi concertele şi recitalurile, în zilnicele transmisiuni directe. Maimuţe şi caraghioslâcuri o să tot fie. Veniţi la Enescu. Pentru Enescu, pentru voi.