INTERVIU Fabio Biondi: „Sunetul este un concept foarte personal“
0
Fabio Biondi va interpreta, într-o poziţie dublă de solist şi dirijor, şase concerte de vioară, o simfonie şi o uvertură, toate de Antonio Vivaldi. Spectacolul va avea loc vineri, 6 septembrie, la Ateneul Român, de la 22.30.
Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu
Fondator al unui renumit ansamblu de muzică barocă, Europa Galante, muzicianul Fabio Biondi (52 de ani) consideră că cercetarea manuscriselor este esenţială în meseria sa, pentru că îl ajută să surprindă elementele specifice epocii şi stilului muzical. Violonistul cântă Vivaldi ca un italian, fiind convins că orice personalitate artistică trebuie să demonstreze o relaţie cu propria cultură. Deşi foloseşte un instrument excepţional, o vioară Guarneri, spune că, până la urmă, sunetul aparţine muzicianului.
Ansamblul Europa Galante a fost numit „un Ferrari al interpretării Muzicii Barocului Italian“. Să fie oare o trimitere la calitatea remarcabilă, dar şi la tehnica deosebită a acestei formaţii?
Este în mod evident un compliment, căci înseamnă că orchestra este apreciată; mă face însă să râd, căci este o metaforă care sugerează o calitate foarte înaltă şi – pe de altă parte – se referă, vreau să sper, şi la această preocupare permanentă a noastră de a cerceta, de a investiga, de a deveni în fiecare zi mai buni. În meseria aceasta, suntem datori să ne perfecţionăm continuu, să căutăm acele modalităţi de a ne îmbogăţi zestrea noastră de cunoştinţe.
Căutaţi un model anume sau un stil cât mai aproape de autenticitatea epocii?
Este o cercetare destul de profundă. Toată lumea se referă la Baroc folosind termenul de „autentic”, dar acesta implică de fapt un proces de „formalizare” foarte dificil astăzi. Cred însă că mai mult decât autenticitatea, importantă este bogăţia unui vocabular, în primul rând de natură „fonică” – se cântă pe instrumente de epocă, se caută reproducerea unui anumit timbru, a unei estetici a epocii, dar ceea ce ne ajută mult la reevaluarea Barocului este accesul la informaţii extrem de interesante, mai ales despre limbajul vremii. Avem informaţii care detronează anumite clişee şi îmbo-găţesc interpretarea, dar toate acestea trebuie în primul rând să servească muzica. Este foarte impor-tant să respecţi muzica, să respecţi stilul fiecărei epoci, al fiecărei şcoli, al fiecărei zone geografice, relevând ascultătorului acele atribute care conturează diferenţele culturale dintre o ţară şi alta.
Ştiu că aţi efectuat cercetări asupra partiturilor lui Vivaldi la Manchester, la Dresda, la Torino. Ce a adus contactul cu aceste manuscrise în maniera de interpretare a muzicii lui Vivaldi?
Cercetarea manuscriselor reprezintă o parte indispensabilă a muncii noastre. Manuscrisele, sunt extrem de importante: ne oferă contactul cu materialul muzical în sine, cu partiturile epocii respective. De exemplu, în unele manuscrise ale lui Vivaldi – şi mă refer la scriitura pentru violină – poţi găsi chiar notată digitaţia folosită de Vivaldi însuşi sau de elevi ai săi, ceea ce ne spune mult despre ce fel de timbru se căuta, despre poziţia utilizată pentru anumite pasaje. In paralel, putem găsi şi manuscrise apropiate de şcoala vivaldiană realizate de alţi compozitori, oferindu-ne de asemeni informaţii relevante cum ar fi tempo-ul (metronomic), orchestraţia, frazarea. Vedeţi, eu cred că în abordarea actuală a muzicii baroce este foarte periculoasă ideea că prin cercetările noastre suntem meniţi să distrugem o anumită rutină modernă: cea a anilor 1960 – 70, când oamenii obişnuiau să cânte – mai mult sau mai puţin – „uniform” toată muzica. Astăzi, interpretarea muzicii baroce riscă sa creeze o „rutină” contrară, determinată de o cercetare prea puţin sistematizată. Analiza manuscriselor ne ajută foarte mult să reliefăm atributele definitorii pentru fiecare autor, epocă sau stil; ne permite să înlăturăm cât de cât această „rutină barocă” şi să demonstrăm că – de exemplu – chiar în cazul lui Vivaldi, de-a lungul vieţii sale, au existat modificări ale limbajului componistic. Putem astăzi să identificăm elemente specifice lucrărilor scrise de Vivaldi în perioada tinereţii sau maturităţii, ori ale partiturilor destinate Veneţiei sau Romei.
Consider că fiecare personalitate din domeniul artei în general (şi nu numai al muzicii) trebuie să demonstreze o anumită relaţie cu propria sa cultură. Mi se pare foarte firesc ca noi, italienii, să avem propria noastră abordare interpretativă, diferită faţă de austrieci, olandezi sau de cei din nordul continentului Fabio Biondi, dirijor
Presupun că asemenea studii sunt foarte utile pentru apropierea de maniera specifică de ornamentare, pentru nuanţarea caracterului improvizatoric solicitat adesea de o astfel de creaţie.
Aveţi dreptate. Este un aspect indispensabil. Ornamentaţia face parte integrantă din această muzică, mai ales când se vorbeşte despre Vivaldi, despre Veneţia, despre acest areal geografic în care improvizaţia constituia un element definitoriu pentru recunoaşterea autorului, a interpretului. Dar tocmai din acest motiv, a abuza de ornamentare poate fi o eroare. Vă dau un exemplu: improvi-zaţia debordantă, narcisistă, cu referire la personalitatea vivaldiană nu trebuie folosită în cazul lui Corelli sau al altor autori din zone ale Italiei, unde se practica un alt stil de ornamentaţie muzicală.
Interpretaţi şi pagini concertante, dar şi partituri de operă scrise de Vivaldi. Care sunt apropierile şi care sunt deosebirile?
Cazul Vivaldi este unul foarte deosebit. E drept că a fost (nu de puţine ori) criticat de contemporani pentru scriitura sa vocală, prea asemănătoare celei pentru violină. Cred că este adevărat în mare măsură. Dar Vivaldi a fost un om de teatru şi maniera sa componistică în planul operei este foarte interesantă, ceea ce face ca interpretarea acestor partituri să fie plină de satisfacţii. Insă trebuie să fim şi critici, recunoscând că scriitura sa pentru voce este uneori „otrăvită” de această cunoaştere excelentă a viorii, astfel că liniile vocale sunt câteodată foarte solicitante pentru cântăreţi, fiind prea violonistice ! Apar dificultăţi de natură tehnică ce pot fi depăşite prin alegerea unor tempo-uri adecvate şi, uneori, prin modalităţi de „umanizare” a scriiturii.
Veniţi din Palermo, dar aţi studiat şi la Viena. Aţi corelat aceste două tipologii de şcoală instrumentală, italiană şi austriacă ?
Desigur. Cred că este unul dintre aspectele interesante ale vieţii unui muzician. Cred cu fermitate că aspectele culturale în care te naşti sunt foarte importante. Astfel, aş putea spune că sunt cumva împotriva globalizării. Consider că fiecare personalitate din domeniul artei în general (şi nu numai al muzicii) trebuie să demonstreze o anumită relaţie cu propria sa cultură. Mi se pare foarte firesc ca noi, italienii, să avem propria noastră abordare interpretativă, diferită faţă de austrieci, olandezi sau de cei din nordul continentului; cred în această varietate dar, în paralel, cred că ideea de a cunoaşte stiluri diferite poate conduce la o extraordinară îmbogăţire a discursului. Trebuie întotdeauna să respectăm maniera de a cânta a celorlalţi, căci în fiecare opţiune există un anumit mister, o anume fascinaţie.
Cântaţi pe o violină Andrea Guarneri din 1686. Mulţi afirmă că Guarneri are un sunet mult mai plin, mai bogat faţă de fineţea violinelor Stradivari.
Da, se spune în mod frecvent aşa. Vedeţi, eu consider că sunetul este un concept foarte personal. Este adevărat că instrumentele ne ajută enorm, având până la urmă şi ele o personalitate a lor, dar cred că sunetul este în primul rând al nostru, fiind determinat mai ales de obiectivele interpretului. Vă povestesc o istorioară foarte nostimă referitoare la unul dintre marii violonişti ai deceniilor trecute: Jascha Heifetz. Cineva i s-a adresat : Maestre, am avut ocazia să ascultăm sonoritatea extraordinară a instrumentului dvs,, sunetul acestui Stradivari este fenomenal, are un caracter extraordinar ! Atunci Jasha Heifetz a luat vioara în mână, a dus-o la urechea sa, a stat puţin şi apoi a replicat: „e ceva bizar, eu nu aud nimic!”
Se încarcă comentariile...
