Asta deoarece România a susţinut fără rest integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea Ucrainei, pentru că a susţinut-o politic şi a susţinut-o la nivelul instituţiilor internaţionale, în timp ce românii din Ucraina au luptat, au murit şi au fost răniţi cot la cot cu voluntarii şi militarii ucraineni, în linia întâi din Donbas. Era natural ca minoritatea românească din Ucraina să aştepte abordări mai bune şi mai blânde, drepturile pe care şi le dorea, ca minoritate loială statului în care se află.

În schimb, a avut parte de câteva surprize neplăcute: ieşiri şi manifestaţii publice ale naţionaliştilor şi extremiştilor ucraineni împotriva minorităţii româneşti şi a doleanţelor sale, calificarea drept oameni ai ruşilor, dar, cel mai mult, o absenţă a autorităţii ucrainene care să contracareze şi să se delimiteze de aceste poziţii. Asta doare cel mai mult. Peste toate, a venit Legea Educaţiei, care a schimbat fundamentele educaţiei secundare în limba minorităţilor, redusă la nivelul învăţământului primar şi cu o scădere a numărului de materii de studiat în gimnaziu în limba română în favoarea celor studiate în ucraineană.

Nu-i vorba, raţiunile de la baza acestei legi sunt corecte: e natural ca cetăţenii Ucrainei, de orice naţionalitate, să cunoască limba ucraineană, limba oficială a statului de care aparţin. Pe modelul moştenit din perioada sovietică, limba de comunicare a fost cea a imperiului, rusa, nicidecum cea a statului unional. Recuperarea e grea, dură, şi durează. Aici a vrut să intervină Kievul, dar a făcut-o într-un mod dincolo de cele convenite şi de angajamentele internaţionale.

Articolul 7 din lege arată foarte clar aceste schimbări, care lovesc în toate minorităţile naţionale. Iar românii sunt şi ei incluşi în efectele acestei legi, care remarcă nivelul scăzut al abilităţilor minorităţii de a vorbi limba ucraineană. De aici până la mutarea divergenţelor la nivelul relaţiei interstatale a fost doar un pas: Parlamentul României a adoptat o declaraţie în acest sens, iar Preşedintele României, Klaus Iohannis, a anulat vizita de stat la Kiev. Totul până la rezolvarea problemei, respectiv modificarea legii.

Potrivit Preşedintelui Petro Poroşenko, legea va fi modificată potrivit recomandărilor Comisiei de la Veneţia. Un asemenea tip de garanţii l-a oferit şi Ministrul de Externe, Pavlo Klimkin, în timpul vizitei sale la Bucureşti. Rezultatul o să-l vedem zilele viitoare, când vor apare recomandările Comisiei de la Veneţia. Dar această perspectivă merită o evaluare generală a legii, cu precădere a articolului 7 despre predarea către comunităţile minoritare. Iar rezultatul e de aşteptat în termenii Convenţiei europene a limbilor şi minorităţilor naţionale şi a angajamentelor Ucrainei în faţa forurilor europene, la lansarea Acordului de Asociere cu UE.

De asemenea, trebuie remarcată abordarea diferită a României şi Ungariei, de exemplu, în raport cu subiectul, sau cea a Poloniei. Ungaria a fost din start blocantă, a respins orice modificare a legii şi a ripostat blocând orice reuniune multilaterală a NATO/UE în care să fie inclusă Ucraina. Anularea unei reuniuni a Comisiei NATO-Ucraina pare a fi unul din rezultate. L-am mai văzut la blocarea admiterii României în OECD. Exportul temelor bilaterale sau interne în teme internaţionale multilaterale şi afectarea temelor strategice e reprobabilă, spre deosebire de formula acordului bilateral, preferat de polonezi, şi de recursul la Comisia de la Veneţia, în cazul României.

Principiile Legii Educaţiei şi responsabilităţile împărţite ale statului, părinţilor şi profesorilor

În această perioadă urmează să apară public recomandările Comisiei de la Veneţia. Documentul este important atât pentru Ucraina cât şi pentru celelalte state cu interese în privinţa legii Educaţiei, respectiv articolul 7 din Legea Educaţiei, singurul supus expertizei, în fapt. Dar să vedem care ar fi marile probleme ale acestor prevederi ale Legii Educaţiei din 7 septembrie 2017, despre care, într-o Rezoluţie 2189 din 12 octombrie 2017, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a susţinut că este “un impediment major pentru predarea în limba minorităţilor în Ucraina”.

Problema fundamentală a Legii Educaţiei pleacă de la calibrarea necesităţii ca orice cetăţean al unui stat să cunoască limba de stat – ucraineană, în acest caz – la un nivel suficient nu numai pentru a dialoga, dar şi pentru a-şi desfăşura activitatea în domeniul său în limba ucraineană, de stat. Legea anterioară a educaţiei prevedea dreptul minorităţilor naţionale de a studia în limba maternă până la nivelul învăţământului secundar, deci la sfârşitul liceului. Rezultatul prezentat de statisticile Ministerului Educaţiei de la Kiev este faptul că absolvenţii de liceu nu ştiu într-o măsură suficientă limba ucraineană, învaţă în schimb limba rusă, pe modelul fostului imperiu sovietic în care limba de comunicaţie era limba rusă, descrisă de către Moscova, dar şi de către un număr de partide şi guverne pro-ruse inclusiv de la Kiev, drept limbă de comunicare interetnică. Perspectiva aceasta dă control sporit Moscovei asupra tuturor minorităţilor naţionale în spaţiul post-sovietic.

Ucraina nu are, la această oră, suficiente cadre didactice nu numai pentru a preda diferitele discipline în limba ucraineană, dar chiar pentru a preda limba ucraineană însăşi în şcoli.

Noua lege elimină această posibilitate şi prevede, în schimb, asigurarea învăţământului în limba minorităţilor doar la nivelul învăţământului primar, primele 4 clase, urmând ca din clasa a cincea, în mod progresiv, numărul obiectelor predate în limba maternă să scadă în favoarea învăţământului în limba ucraineană. Pe de altă parte, este notat foarte clar faptul că Ucraina nu are, la această oră, suficiente cadre didactice nu numai pentru a preda diferitele discipline în limba ucraineană, dar chiar pentru a preda limba ucraineană însăşi în şcoli. Or acesta e atributul statului

În fapt, aici se conjugă două responsabilităţi directe. Prima este responsabilitatea cunoaşterii limbii de stat, ucraineană, la un nivel suficient pentru desfăşurarea activităţii în limba ucraineană, respectiv pentru a găsi un loc de muncă şi pentru a fi integrat în societate – responsabilitate ce revine familiilor, comitetelor de părinţi, colectivelor de cadre didactice din unităţile şcolare cu predare în limba minorităţilor, dar şi statului ucrainean, pe dimensiunea existenţei unui număr suficient de profesori buni, pregătiţi şi buni pedagogi pentru a preda claselor de copii din minorităţile naţionale. Apoi intervine responsabilitatea statului ucrainean de a asigura educaţia în limba minorităţilor naţionale, nu numai cunoaşterea limbii minorităţii respective, ceea ce înseamnă, de asemenea, asigurarea profesorilor necesari, a finanţării şi calităţii învăţământului în limbile minorităţilor, responsabilitate pe care o împart cu părinţii şi colectivele profesorale ale şcolilor.


Protest în faţa Ambasadei Ucrainei faţă de noua lege a educaţiei din statul vecin FOTO Arhivă

Problemele articolului 7 al Legii Educaţiei: discriminarea limbilor non-UE, includerea învăţământului privat, lipsa consultării şi a garanţiilor, pasarea răspunderii spre legi ulterioare

O trecere în revistă a Legii Educaţiei arată faptul că este o lege cadru care are probleme interne fundamentale. Oricât ar exista prezentări asupra faptului că eventuale legi ulterioare ar reglementa şi compensa sau detalia cele prezente, Legea în sine necesită revizuiri, fiind trecută cu greu legea prin Rada Supremă, după un acord de ultim moment cu partidele naţionaliste care au determinat schimbările în articolul 7 dincolo de cele consultate şi convenite cu statele vecine cu minorităţi şi cu minorităţile însele.

E de înţeles rezerva statului ucrainean de a reveni în Rada Supremă cu această lege, dar prevederile sale sunt contrare principiilor şi valorilor, dar şi a acordurilor la care Ucraina este parte. Nu într-un sens extins, fără extremisme, dar cu o tratare corectă pe care Comisia de la Veneţia o va face, impactul asupra legii este sigur acela de a necesita revizuirea în câteva puncte esenţiale. Tentaţia de a pasa rezolvarea problemelor pe Legea Învăţământului Secundar, care ar urma să fie adoptată ulterior, nu este suficientă, odată ce Legea cadru a Educaţiei are probleme.

Principalele teme de discuţie sunt discriminarea limbilor non-UE, includerea învăţământului privat în regulile de reglementare privind limbile de studiu şi pasarea răspunderii pentru eventualele corecturi, eliminarea ambiguităţilor şi revizuirea legii spre legi care urmează a fi adoptate ulterior, nefiind acceptată de plano revizuirea actualei legi. La nivelul modului de adoptare a legii, vorbim despre lipsa consultării minorităţilor şi a statelor aparţinătoare, respectiv absenţa garanţiilor pentru modul de aplicare a legii, în actuala formă, în mod concret, respectiv stabilitatea unor elemente tehnice negociate ulterior, precum procentele de învăţământ în limba ucraineană şi în limba minorităţilor, în discuţie.

Dacă respingem de plano separatismul de orice fel, nu putem fi de acord cu faptul că o minoritate loială statului în care trăieşte trebuie să fie asimilată, ci doar că trebuie să fie integrată în societatea în care trăieşte.

Trecem peste discutarea principiului în sine, acela al existenţei învăţământului în limba minorităţilor până la nivelul sfârşitului liceului. Pentru România, care are acest învăţământ garantat, ba chiar şi învăţământ în limba maghiară la nivelul universităţilor, al facultăţilor sau al secţiilor diferitelor discipline, schimbarea principiului în sine prin lege este dificil de acceptat. Asta chiar dacă există un sprijin deplin pentru eliminarea unui privilegiu special al limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică sau limbă a minorităţilor în Ucraina şi pentru cunoaşterea limbii ucrainene de stat la un nivel suficient profesional pentru orice cetăţean al Ucrainei de origine română.

De altfel, România a pledat întotdeauna pentru o reprezentare a minorităţilor sale la toate nivelurile în structurile de conducere ale statului, ale regiunii şi localităţilor unde locuiesc români, pentru ca problemele minorităţii să fie reflectate la toate nivelurile executive şi legislative în Rada Supremă, Guvernul ucrainean sau în administraţia publică locală. Dacă respingem de plano separatismul de orice fel, nu putem fi de acord cu faptul că o minoritate loială statului în care trăieşte trebuie să fie asimilată, ci doar că trebuie să fie integrată în societatea în care trăieşte.

Principala problemă a legii, care nu poate fi corectată printr-o altă lege explicativă sau sectorială ulterioară, fără modificarea acestui act normativ, este diferenţa făcută de lege între limbile minorităţilor statelor europene şi cele ale statelor non-UE (cu referire directă la limba rusă). Articolul 7.4. face diferenţa între limbile minorităţilor statelor membre ale UE, care ar beneficia de mai multe discipline învăţate în limbile naţionale, un procent mai mare decât minorităţile non-UE, cu precădere ruşii. Or o asemenea prevedere e inacceptabilă pentru Comisia de la Veneţia, Consiliul Europei sau Uniunea Europeană, pe baza principiului discriminării cetăţenilor cu o anumită limbă maternă faţă de alţii.

Există un precedent acceptabil, care merită discutat aici, şi care priveşte o lege din sfera audiovizualului în Republica Moldova, care prevede eliminarea buletinelor de ştiri şi a dezbaterilor politice în cazul televiziunilor aparţinând statelor care nu au semnat Convenţia Europeană a televiziunilor transfrontaliere. Legea e aprobată şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 2017, dar cadrul este cel al combaterii războiului informaţional. Referirea la o prevedere europeană de tip acord internaţional ca şi condiţie e, deci, acceptabilă şi nu intră sub incidenţa discriminării. Aici ar trebui să lucreze creativ partea ucraineană pentru a găsi o cale de a rezolva raportul dintre cunoaşterea limbii ucrainene şi cea a limbii ruse şi utilizarea celor două în societate, pe teritoriul Ucrainei.

Al doilea subiect care obligă la modificarea fundamentală a textului este învăţământul privat în limbile minorităţilor naţionale, care, potrivit prevederilor art 13 al Convenţiei Cadru pentru protecţia minorităţilor, ar trebui să fie excluse din prezenta lege. Faptul că textul nu menţionează explicit nimic despre şcolile private nu înseamnă că legea cadru nu li se aplică direct. De aceea excepţia respectivă trebuie menţionată în text, odată ce se trece la revizuirea ei.

Aceeaşi abordare privind ambiguitatea constructivă e rezervată şi ideii de existenţă exclusiv a limbii române şi excluderea unei formule de tip “limbă moldovenească”.

De altfel, ideea dată de ambiguităţi şi prevederi vagi nu asigură nivelul potrivit de garanţii şi asigurări date minorităţilor naţionale. Din contra, mutarea principiului de la educaţia în limbile minorităţilor naţionale în învăţământul secundar la cel strict primar, cu prevederi vagi că se vor face şi obiecte în limba minorităţilor până la nivelul terminării liceului, fără prevederi clare, fac ca această lege cadru să piardă mult din relevanţă şi să stârnească reacţii dure la nivelul minorităţilor şi al statelor aparţinătoare. În chestiunea legilor fundamentale, principiale, nu există abordări de tip ambiguitate constructivă” care să fie acceptabile; din contra, garanţiile asigurările şi certitudinile sunt obligatorii şi sunt reclamate tocmai de relevanţa şi asumarea de către un stat a acestor garanţii faţă de cetăţenii minorităţilor naţionale componente. Chestiunile politice trebuie soluţionate înaintea abordării unei asemenea legi şi nu trebuie rezolvate problemele majorităţii la vot prin abordări de această factură, interpretabile, care să mulţumească şi capra, şi varza.

În aceeaşi ordine de idei, aceeaşi abordare privind ambiguitatea constructivă e rezervată şi ideii de existenţă exclusiv a limbii române şi excluderea unei formule de tip “limbă moldovenească”, potrivit hotărârii Curţii Constituţionale de la Chişinău, care statuează numele limbii de stat ca limba română. Tentaţia de a aştepta modificarea Constituţiei pentru a purcede la unificarea denumirii e una de înţeles, dar nu una prietenească, de deschidere faţă de statul român, de această dată pe linia relaţiei bilaterale. Iar aici trebuie asumat clar care e abordarea Kievului pe această dimensiune. Potrivit articolului ce priveşte limbile europene, e citată limba română, însă atunci când se vorbeşte despre limbile non-UE e de văzut dacă nu cumva formulele de recurs la o “limbă moldovenească” apar doar pentru a-l mulţumi pe preşedintele pro-rus al Republicii Moldova, dacă nu e excesiv şi dacă abordarea nu contravine bunele relaţii bilateral. Şi trebuie analizată şi situaţia raporturilor cu cei care promovează moldovenismul sovietic ca ideologie naţionalistă, inclusiv pe dimensiune lingvistică.


Petro Poroşenko şi Klaus Iohannis. FOTO Mediafax

Problemele subtile ale Legii Educaţiei: distrugerea centrelor de emanare a culturii şi spiritualităţii minorităţilor naţionale şi pierderea drepturilor dobândite

Există şi probleme mai subtile legate de articolul 7 din Legea Educaţiei privitor la educaţia în limbile minorităţilor naţionale. Astfel, Legea actuală diminuează evident din drepturile pe care minorităţile naţionale le aveau deja în materie (cât de mult nu putem şti, din cauza ambiguităţilor din lege şi a perspectivei unei Legi a Învăţământului Secundar care ar urma să stabilească toate aceste detalii).

Aici legea Educaţiei încalcă evident Constituţia Ucrainei chiar, care prevede, la articolul 22.3, că nu este permisă adoptarea amendamentelor la o anumită lege care „diminuează drepturile cetăţenilor deja dobândite anterior”, iar prevederea este prezentată explicit în Constituţie. Deci Legislativul e obligat să menţină conţinutul şi extinderea drepturilor deja dobândite de cetăţeni, ceea ce face prezenta lege neconstituţională. Articolul 22.3. al Constituţiei Ucrainei prevede expresis verbis că:

Conţinutul şi scopul drepturilor şi libertăţilor existente nu vor fi diminuate în adoptarea noilor legi sau prin amendarea legilor care sunt în vigoare.”

Deci diminuarea unui nivel de garanţii şi protecţie a minorităţilor preexistent este neconstituţional potrivit Constituţiei ucrainene. Or, reducerea garanţiilor pentru învăţământul secundar în limba minorităţilor de la învăţământul secundar, garantat anterior, la cel primar, existent astăzi, cu câteva nuanţe ambigue şi neclare a prezenţei altor obiecte predate în limbile minorităţilor, dar scăzând pas cu pas spre finalul liceului, este exact prevederea ce face neconstituţională prezenta lege, potrivit prevederilor propriei constituţii. Fireşte, urmează să vedem cum va soluţiona Curtea Constituţională a Ucrainei un asemenea conflict.

În altă ordine de idei, există şcoli şi licee tradiţionale în limba română şi în alte limbi ale minorităţilor naţionale de peste 100 de ani, care sunt, în acelaşi timp, centre de cultură şi spiritualitate şi radiază în jur elementele de coeziune şi identitate românească şi a altor minorităţi naţionale capabile să ducă la menţinerea acestei identităţi.

Aici intervin alte prevederi care includ angajamentele şi obligaţiile Ucrainei în raport cu articolul 5 al Convenţiei Cadru pentru minorităţile naţionale şi cu preambulul Cartei Limbilor minorităţilor Naţionale, ca şi cu Constituţia Ucrainei (articolul 11 care se referă la protecţia minorităţilor naţionale). Protecţia identităţii minorităţilor naţionale, a culturii lor sunt prevăzute aici, iar eliminarea caracterului şcolilor şi liceelor tradiţionale româneşti şi ale altor minorităţi nu înseamnă altceva decât afectarea moştenirii culturale a minorităţilor prin afectarea acestor centre culturale pe care le reprezintă şcolile tradiţionale ale minorităţilor naţionale. Introducerea învăţământului ucrainean şi transformarea lor în şcoli bilingve, în cel mai bune caz, este o modificare a statutului lor şi afectează acest rol.

În plus, şcolile tradiţionale ale minorităţilor naţionale sunt parte a moştenirii istorice a Ucrainei şi de aceea trebuie să li se permită să funcţioneze în continuare în modul tradiţional în care au existat până astăzi, cât timp îşi asumă şi reuşesc să crească calitatea învăţării limbii ucrainene. Aceasta e posibil pe baza principiului proporţionalităţii acţiunii, în măsura în care obiectivele profesionale sunt îndeplinite, iar aici se poate purta un dialog la nivel individual cu fiecare şcoală, responsabilitatea şi modalităţile revenindu-le în materie de ore suplimentare, meditaţii sau pregătire specifică pentru elevii care nu performează în limba ucraineană la nivelul cerut. Este însă o variantă neinvazivă în citadelele de cultură care sunt şcolile şi liceele tradiţionale în limba minorităţilor naţionale.

De altfel, Ucraina s-a angajat, potrivit articolului 6 al Convenţiei Cadru a minorităţilor naţionale, ca toţi semnatarii Convenţiei să ia măsuri eficace pentru a promova toleranţa, dialogul intercultural şi cooperarea între persoanele ce trăiesc pe teritoriul statului, în mod specific în domeniile educaţiei, culturii şi mass media. Aici ar mai putea fi citate şi alte documente, precum Comentariul Tematic asupra drepturilor lingvistice ale minorităţilor naţionale al Comitetului consultativ al Convenţiei Cadru, care priveşte prezervarea reţelelor de şcoli locale în limbile minorităţilor naţionale, dar şi dimensiunea continuităţii educaţiei în limba minorităţilor naţionale. Nu în ultimul rând, există precedente ale hotărârilor Curţii Europene ale Drepturilor Omului în materie.


FOTO 123RF

Negocierile acceptabile: Soluţiile alternative, învăţământul gimnazial garantat în limba minorităţilor

Astfel ajungem şi la componentele tehnice şi negociabile la nivelul relaţiei bilaterale româno-ucrainene, acolo unde prevederile nu au cum să fie diferite de cele stabilite prin lege şi vizând orice altă minoritate naţională. Personal, cred că este o problemă constituţională vizând diminuarea drepturilor la învăţământ secundar în limba minorităţilor naţionale. Dar este un punct pe care e chemată să-l rezolve Curtea Constituţională a Ucrainei.

În rest, cred că e inacceptabilă trecerea de la învăţământ secundar 100% în limba minorităţilor naţionale şi trecerea la 100% doar la învăţământul primar, cu restul împărţit. După mine, nu se pune problema ca învăţământul gimnazial să-şi schimbe formula procentuală de 100% în limba minorităţilor, cu învăţarea limbii ucrainene la un nivel suficient, odată ce în România aceste garanţii sunt oferite prin lege. Orice discuţie mai departe trebuie să pornească strict de la învăţământul liceal, unde, eventual, se poate pune problema unor obiecte în limba ucraineană, pe lângă cele în română. Aici e apanajul specialiştilor în educaţie şi mă voi abţine în a stabili aici varianta optimă.

Necunoaşterea suficientă a limbii române, de exemplu, la nivelul absolvenţilor de liceu face ca aceştia să fie văduviţi de dreptul de a ocupa locuri de muncă în regiuni din ţară unde limba română e necesară.

Însă întreaga analiză a Legii ucrainene a relevat un lucru ce ar putea constitui lecţii învăţate şi pentru România. Mă refer aici la protecţia limbii de stat şi a învăţării limbii de stat la un nivel acceptabil de către fiecare cetăţean al statului respectiv. Cred, deci, că ar trebui să ne uităm cu atenţie şi noi, în România, la formula de verificare a gradului de învăţare al limbii române la nivelul bacalaureatului, de exemplu, pentru a asigura integrarea corectă la nivelul societăţii a tuturor cetăţenilor, cu precădere în ceea ce priveşte asigurarea dreptului la lucru mai departe şi mai ales dreptul de a fi ales şi a fi reprezentat la nivelul conducerii statului.

Consider că necunoaşterea suficientă a limbii române, de exemplu, la nivelul absolvenţilor de liceu face ca aceştia să fie văduviţi de dreptul de a ocupa locuri de muncă în regiuni din ţară unde limba română e necesară, aşa cum liderii comunităţilor minorităţilor naţionale sunt văduviţi de dreptul de a fi numiţi în funcţii de conducere în statul român, odată ce cunoaşterea limbii române e precară. Cum ar putea fi un cetăţean al minorităţii naţionale ministru, secretar de stat, director de direcţie, şef de agenţie, odată ce cunoaşterea limbii române nu depăşeşte limbajul curent şi nu-şi poate desfăşura în limba română meseria pentru care s-a pregătit.