Am amânat o reacţie la această mizerie pentru că eram curios să aflu dacă e vorba de o grave erori de documentare (să nu-şi închipuie cineva că reporterii şi corespondenţii The New York Timesor fi cu toţii nişte laureaţi Pulitzer) sau o poziţie asumată a ziarului. Pentru a mă dumiri, le-am scris celor de la The New York Times şi am aşteptat răspunsul. Ce le-am semnalat?

În primul rând, lipsa de credibilitate a surselor alese, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre acestea recunoaşte că NU are nicio probă în susţinerea afirmaţiilor pe care le fac (cu italic sunt fragmente din ce le-am semnalat celor de la NYT) – n.a.).

Credibilitatea surselor

Pentru a susţine ipoteza conform căreia Rusia şi Gazprom ar susţine opoziţia civică din România împotriva fracturării hidraulice a gazelor de şist sunt citate declaraţiile mai multor persoane, îndeosebi politicieni, care recunosc că nu pot proba afirmaţiile făcute. Este cel puţin ciudată o afirmaţie în acest sens făcută de către George Maior, directorul SRI. Dacă şeful celui mai mare serviciu secret din România nu este în stare să probeze afirmaţiile făcute, cât de credibilă poate fi declaraţia sa? În fapt, George Maior este cunoscut încă din perioada în care era senator de Alba  ca susţinător al industriilor extractive, presa românească relatând despre participarea sa la acţiunile de lobby ale companiei Gabriel Resources, care intenţionează să deschidă în România, la Roşia Montană, cea mai mare exploatare de aur din Europa. La fel ca şi în cazul exploatării gazelor de şist, proiectul de la Roşia Montană a întâmpinat o uriaşă opoziţie civică, zeci de mii de persoane – inclusiv cele care se opun şi fracking-ului – solicitând toamna trecută, în stradă, stoparea acestuia. Tot fără vreo probă, George Maior a etichetat zecile de mii de protestatari ca fiind ”anarhişti” sau ”eco-terorişti”.

Într-o situaţie asemănătoare se află şi Iulian Iancu, preşedintele Comisiei de Industrii a Camerei Deputaţilor, cunoscut ca susţinător al proiectului de la Roşia Montană şi al exploatării prin fracturare hidraulică a gazelor de şist. Anul trecut, Iulian Iancu a fost nominalizat ca şef al Comisiei Speciale a Parlamentului pentru Roşia Montană, dar coaliţia politică majoritară parlamentară a fost obligată să-l retragă în urma opoziţiei civice manifestate tocmai din cauza lipsei lui de credibilitate.

Atât George Maior, cât şi Iulian Iancu au fost, în ultimii ani, promotorii unor mesaje similare, conform cărora opoziţia civică din România ar fi susţinută oneros de statul maghiar, de Rusia sau de către George Soros, fără a proba însă niciodată asemenea afirmaţii, deşi, prin funcţiile publice pe care le deţin ar fi putut avea acces la astfel de dovezi şi, dacă ar fi fost reale, ar fi avut obligaţia să le facă publice.

Citarea doamnei Ana-Maria Cernea este cel puţin hilară. În România, Ana-Maria Cernea este o ilustră necunoscută, ”grupul politic conservator” al cărei lider susţine The New York Times că ar fi, este doar un grup de blogeri de orientare neo-liberală, cu o vizibilitate publică nesemnificativă şi fără nicio relevanţă în politică. Sunt curios ce altă calitate (alta decât cea inexistentă menţionată în articol) o recomandă pe Ana-Maria Cernea ca sursă avizată mai mult decât orice altă persoană care bârfeşte la un colţ de bloc cu prietenele.

Dacă problema de credibilitate a surselor poate fi considerată o chestiune subiectivă, negarea (ignorarea) faptelor în articolul celor de la The New York Times este fără echivoc.

Negarea faptelor

Cea mai gravă eroare de documentare a articolului în discuţie este negarea faptelor. Astfel, se afirmă că opoziţia civică s-ar manifesta doar faţă de proiectele Chevron (aflate în Estul României), nu şi faţă de cele ale Gazprom, prin subsidiara sârbă NIŞ, care are interese în zona de Vest. Această afirmaţie, asumată de către The New York Times, contrazice atât logica, cât şi faptele. Din punct de vedere logic, interzicerea fracking-ului în România, solicitată de o parte importantă a societăţii civile, s-ar aplica tuturor companiilor, aşadar, şi Gazprom-ului. Pe lângă aceasta, în Vestul României, pe teritoriul mai multor judeţe (Bihor, Timiş şi Arad) unde subsidiarele şi subcontractorii Gazprom desfăşoară activităţi de prospecţiuni există o opoziţie extrem de puternică faţă de fracturarea hidraulică. În ultimii doi ani, au avut loc zeci de acţiuni de protest la Oradea – Băile Felix (judeţul Bihor), în Arad sau în localităţi din judeţul Timiş. Pe 6 aprilie 2014, în oraşul Arad au protestat peste 2.000 de persoane venite din comunele şi localităţile din judeţ. Pe 14 septembrie 2014, la Dudeşti Vechi (judeţul Timiş), au participat la proteste aproape toţi membrii localităţii (!), un alt protest fiind organizat două săptămâni mai târziu în localitatea învecinată Cenad. Este important de menţionat că primele proteste din zona Oradea – Băile Felix (judeţul Bihor), unde are interese Gazprom, au avut loc în februarie 2013, cu mai bine de jumătate de an înaintea protestelor de la Pungeşti, unde are interese Chevron, la care se face referire în articolul din The New York Times.

În aceste condiţii, afirmaţiile din articolul publicat de The New York Times (”None of this has stopped Gazprom from looking for shale gas and oil itself. Its Serbian subsidiary, Nis, is now exploring prospects in western Romania near the border with Serbia. Unlike the Chevron project at the other end of the country, however, the Gazprom effort has stirred no mass protests.”), sfidează pur şi simplu realitatea.

În susţinerea celor afirmate, le-am oferit celor de la The New York Times link-uri către relatări din mai multe surse (TVR 1MediafaxRomânia Curată, fotografii şi înregistrări video pe Youtube).

Răspunsul celor de la The New York Times:

Greetings,

Thanks for writing. After discussing your email with an editor on the International desk and the reporter himself, we stand by the facts as reported from both eastern and western Romania.

Best,

Louis Lucero II, Assistant to the Senior Editor for Standards, The New York Times


Citiţi continuarea pe romaniacurata.ro

Un text semnat de jurnalistul Mihai Goţiu.