Nu există un plan oficial în acest sens, fiindcă dacă ar exista, România ar intra în coliziune directă cu Rusia, care consideră că R. Moldova face parte din vecinătatea ei apropiată şi deci din sfera ei de interes. Înainte de orice planuri geopolitice, oficialii români ar merita să se gândească la căile prin care R. Moldova poate deveni un stat stabil, care să nu mai fie cel mai corupt şi mai sărac de pe continent. 

De aceea, pentru început, R. Moldova are nevoie de reforme reale în justiţie, care să-i scoată din joc pe cei care şi-au împărţit bogăţia în mod ilegal şi pe cei care pot manipula frica şi lăcomia la limita legii, din vârful instituţiilor statului. Justiţia e prima verigă slabă, care poate duce R. Moldova spre Est sau spre Vest. România are expertiză serioasă în acest domeniu care poate fi pusă la dispoziţia Chişinăului. 

Chiar dacă nu are încă o majoritate parlamentară pe care să se bazeze şi chiar dacă Republica Moldova este o republică parlamentară în care preşedintele nu are prea multă forţă, Maia Sandu are şanse să-şi reformeze ţara, pentru că are de partea ei Bruxellesul, Bucureştiul, dar mai cu seamă societatea civilă, care s-a întărit şi maturizat în anii din urmă. Presiunea schimbării vine, de data aceasta, în mod simultan din interior şi din exterior, dar lucrurile trebuie făcute repede, cât simpatia de care se bucură Maia Sandu este la cote maxime. România poate să o sprijine în mod concret pe noua preşedintă de la Chişinău, inclusiv prin trimiterea unor consilieri, care să nu fie teoreticieni de meserie, ci practicieni, oameni care cunosc tehnici legislative, stăpânesc instrumentele reformei şi şi-au demonstrat voinţa de a pune în practică cele mai complicate idei. Ar putea fi, spre exemplu, de folos Monica Macovei, care a trecut prin experienţe complicate şi care a impus la nivel naţional şi european politici anticorupţie funcţionale.

Bucureştiul poate face şi în mod informal gesturi importante în favoarea Maiei Sandu gândite, poate, mai judicios ca în trecut, când Vladimir Plahotniuc, oligarhul cu două feţe, una estică şi alta vestică, devenise omul pe care se baza România la Chişinău. 

Dacă vrea, România poate ajuta R. Moldova, cu bani, cu investiţii, cu oameni. Voinţa Bucureştiului a fost până acum limitată de propriile inconsecvenţe, de incapacitatea de a vedea viitorul, de oboseala euforică data de rolul fratelui mai mare, de strădaniile diletante ale celor aflaţi în funcţii, de dispreţul ilustru arătat de unii oficiali români, de clişeele politice vânturate dintr-o parte în alta a Prutului.

Sunt multe motive care nu lasă Republica Moldova să găsească imediat şinele de mare viteză care ar putea să o ducă spre Uniunea Europeană. România înţelege bine această perspectivă, de care se poate folosi şi pe mai departe pentru a nu risipi prea mult efort cu această ţară. 

Nu e vorba de pură meschinărie, ci de absenţa voinţei politice şi deci de lipsa unei strategii coerente: spre deosebire de Ungaria, de exemplu, care a investit doar anul trecut peste un miliard de euro în Transilvania, România a trimis dincolo de Prut mult mai puţini bani, care au ajuns adesea în zone nerelevante, inclusiv în presă, unde jocurile au fost nu odată făcute, direct sau indirect, în favoarea unor oameni care aveau legături bune cu Moscova.

În vreme ce Budapesta gândeşte pe termen lung şi acoperă domenii esenţiale ale economiei, educaţiei şi sănătăţii pentru maghiarii din Ardeal, Bucureştiul se limitează la lucruri mărunte, făcute pe fugă într-un deceniu de Parteneriat Strategic: canalizarea din satul Roşu, sprijin pentru construirea teatrului din Cahul, 200 de microbuze şcolare, renovarea celor circa o mie de grădiniţe, câteva lucrări de restaurare, materiale sanitare în criza epidemică din acest an, plus cea mai mare realizare, Gazoductul Iaşi-Ungheni-Chişinău care, însă, nu funcţionează, deşi a fost terminat astă-vară.

Cu toate că politicienii români de toate culorile s-au lăudat ani de zile cu această conductă care ar fi trebuit să salveze Republica Moldova de sub tirania energetică a Rusiei, lucrurile sunt încă destul de încurcate, atât din punct de vedere tehnic, cât şi practic. Deocamdată, România nu poate alimenta gazoductul, fiindcă Transgaz nu a terminat conducta Oneşti-Gherăeşti-Leţcani, pentru a aduce mai mult gaz în zona Iaşiului. Apoi, conducta de gaz finanţată de România va fi folosită de Moldovagaz, furnizorul cel mai important din R. Moldova, companie care este controlată de gigantul rus Gazprom. 

Diplomaţii români se laudă uneori sotto voce că Bucureştiul are o strategie discretă în Republica Moldova, de tipul „românii tac şi fac”, în aşa fel încât să nu supere, să nu atragă atenţia şi să nu-i deranjeze pe pro-ruşii sau anti-unioniştii, care la o adică pot vota pro-european. De fapt, felul ezitant în care s-a apropiat România de R. Moldova nu are legătură cu această pretinsă strategie, ci cu absenţa unui proiect clar. Nu e vorba despre ideea unificării, pe care a susţinut-o Traian Băsescu, ci şi despre negocierile legate de Transnistria, din care România s-a retras, fără motiv, la începutul anilor 90, sau despre cât de uşor ar fi putut primi R. Moldova energie electrică românească, dacă ar fi existat voinţă politică la Bucureşti. 

În schimb, curentul vine din Transnistria pentru R. Moldova, din regiunea în care Rusia are depozite militare, unde se află 21.000 de tone de armament şi muniţie. Fostul preşedinte român Traian Băsescu spunea că R. Moldova trebuie să aibă graniţa pe Nistru, altfel spus să renunţe la Transnistria, un teritoriu care nu a aparţinut niciodată de Basarabia şi pe care ruşii l-au transformat într-un conflict mocnit, instalându-şi acolo baze militare şi oameni loiali în conducerea instituţiilor civile. Practic, dacă R. Moldova vrea să iasă din zona gri, trebuie să renunţe la Transnistria, iar România şi UE să o ajute să-şi rezolve acest deziderat. E un sacrificiu pe care niciun oficial moldovean nu l-a luat în considerare, fiindcă în Transnistria trăiesc mulţi moldoveni.  

Sabina Fati - Deutsche Welle