Cazul Năstase. O îmbulzeală istorică (II)

Şi de data aceasta, la aflarea veştii că un fost prim-ministru al României a fost condamnat a doua oară la închisoare, în drumul său către gratiile de rigoare, s-a produs o îmbulzeală istorică. Peste 50 de ani, sau câteva sute, când se va vorbi de lupta împotriva corupţiei generalizate în România, în această perioadă, se va apela la fotografiile făcute acum cu prilejul evenimentului unicat.

Este bine ca cine s-a întâmplat să fie filmat prin apropierea condamnatului să păstreze fotografia pentru urmaşi, dat fiind faptul că rar te întâlneşti cu aşa ceva. Suntem nişte norocoşi: consumăm istorie aşa cum bem apă, noi, trăitorii români ai acestui început de secol şi mileniu.

România a devenit cap de afiş pe toate meridianele. Să ai un prim-ministru condamnat a doua oară nu e puţin lucru. S-ar putea să fim unici pe planetă, dacă intrăm în detaliile chestiunii, unul dintre acestea referindu-se la nişte blestemate de termopane aduse de la celălalt capăt al pământului. E ca şi cum nu ai cumpăra sare de la Bucureşti, oraş în care locuieşti, ci de la Botoşani, unde aceasta ar fi ceva mai sărată.

Raportată la imaginea ţării noastre în faţa Europei, această condamnare dă teribil de bine. Oricine poate să arate România cu degetul şi să spună: ”Aşa da! Bravo! Cine mai e ca ea?”

În capul celor care redactează rapoartele pe justiţie ale României, încep să se contureze deja primele fraze cu privire la progresele în domeniu obţinute pe meleagurile dâmboviţene. Această a doua condamnare, admirată de unii şi blamată de alţii, hotărâtă în urma unor probe indubitabile, va aduce justiţiei române numeroase bile albe din partea unui Bruxelles naiv, şi nu numai din partea acestuia.

În fapt, acest eveniment este doar o lovitură de imagine care vrea să demonstreze că justiţia îşi face temele ca un elev conştiincios, şi că aşteaptă o notă bună drept rezultat, inclusiv la purtare. Mai puţină lume observă că Adrian Năstase a devenit ”calul de bătaie” a unei justiţii de atâtea ori părtinitoare, uneori nedrepte, şi chiar corupte, în alte multe cazuri. Ratingul, nu numai în televiziune, nu are scrupule. Pentru justiţia română, cazul Năstase este o ”minge la fileu”.

 ”Dosarul transferurilor”, devenit celebru după ani şi ani, în care două verdicte se bat cap în cap, te aduce în poziţia Gânditorului de la Hamangia: care o fi adevărul în legătură cu mafioţii din fotbal, sunt curaţi ca lacrima, sau murdari din cap până în picioare? Cum este posibil ca aceeaşi justiţie să gândească o dată cu capul pe umeri, iar într-o altă variantă cu el în jos, când adevărul este unul singur, ştiut de toată lumea? Multe alte dosare de acest gen, cu file mai puţine, pot fi invocate oricând.

Tot în fapt, partea viciată din justiţia română pare că aplică o tactică anume în hotărârile sale, una care ar putea fi numită ”strategia trofeelor”. Adrian Năstase, ca şi Becali, ca şi alţi câţiva sunt adevărate trofee prezentate mulţimii, în speranţa că aceasta îşi va potoli setea ei de dreptate, atât de accentuată în ultimele decenii. Ceea ce se şi întâmplă, cei prinşi în îmbulzelile istorice, printre care putem fi şi noi, uitând că în spatele acestor trofee se află miile şi zecile de mii de alţi pungaşi care jefuiesc ţara non-stop.

La cei din urmă legea nu mai ajunge, iar dacă se întâmplă să ajungă, ca din întâmplare nimeni nu mai are timp de ei. Aşadar, imaginea vânată de ţară în care balaurul corupţiei este tras în ţeapă poate fi o simplă poveste de adormit copiii. Din când în când, destul de rar, ca unui leu flămând, Bruxelles-ului îi mai este aruncată câte o bucată de carne. Adevărul gol-goluţ este că nici leul, dar nici noi nu o ducem prea bine.

În ce ne priveşte, mai suntem unici nu numai prin îmbulzelile istorice, ci şi prin ceea ce facem după, când un eveniment de acest gen poate fi o capcană. Dacă întemniţatul face parte dintr-un partid, acesta, conform unei spuse care e celebră la americani, are dreptul să tacă. În România, de regulă partidul nu tace, ci ia apărarea condamnatului, sfidând legea creată tot în laboratoarele sale şi lovind în imaginea unei justiţii care, de multe ori, îşi face datoria.

Avem o tradiţie în acest domeniu. Ba chiar ne amintim de un caz celebru, când un fost şef de partid, însoţit de câţiva chibiţi ideologici, a luat apărarea unui hoţ notoriu, numai pentru faptul că făcea parte din aceeaşi structură. Infractorul e bine-mersi, iar apărătorul după gratii.

Oare când vom învăţa să folosim dreptul la tăcere şi înţelepciune, inclusiv în politică?

P.S. Într-un articol apărut la această rubrică, cu prilejul primei condamnări a lui Adrian Năstase, o ziaristă talentată a afirmat că, în cursul anului 2014, fostul prim-ministru se va lansa din nou pe scena politică, cu sprijinul PSD. La rândul meu, am publicat, în replică, articolul „Un pariu pentru anul 2014”. În mod unilateral, fără să mă bucur de răul nimănui, declar că am câştigat pariul propus.