În decembrie 2004, pe vremea când semnam, în calitate de Ministru de Externe al ţării mele, documentele finale pentru negocierile de intrare a României în Uniunea Europeană, nu am avut mult timp să cuget la însemnătatea profundă a acelui moment istoric. Presiunea imensă a amănuntelor din capitolele complexe aflate în negociere, politica bizantină din spatele acelui proces frenetic sau soluţionarea crizelor din ultima clipă au întunecat, la vremea aceea, imaginea de ansamblu.

La 12 ani de la intrarea în Uniunea Europeană, încă avem tendinţa să ne uităm către urmările economice şi politice ale acelui moment de bun augur. PIB-ul s-a triplat, valoarea investiţiilor străine a explodat, milioane de români călătoresc şi muncesc fără restricţii în Europa în ziua de astăzi. După valurile, încununate cu succes, de lărgire a graniţelor NATO şi UE, Europa părea să se întoarcă din ce în ce mai mult la contururile sale geografice şi culturale. Părea că nedreptatea istorică făcută milioanelor de europeni care au rămas în mâinile despotice ale comunismului şi ale stalinismului după cel de-al Doilea Război Mondial a fost ştearsă cu buretele, majoritatea revenind în cele din urmă acasă, în marea familie a democraţiilor europene şi occidentale şi a naţiunilor care iubesc libertatea.

Dar pentru România a fost ceva chiar mai măreţ decât reparaţia târzie a deceniilor sumbre de naţional-comunism sever. Aderarea la U.E. a reprezentat salvarea, după secole de înstrăinare de originile noastre latine şi vindecarea dureroasă cauzată de separarea de civilizaţia vestică. Departe de familia sa naturală, naţiunea română a trebuit să se zbată, să reziste, să se adapteze şi mereu să supravieţuiască, divizată între puteri rivale, cu o singură credinţă ţinând naţiunea vie: înrădăcinatul sentiment că noi suntem fraţii şi surorile Romei, că limba şi identitatea naţională sunt singurele noastre paşapoarte pentru drumul lung şi dureros înapoi spre destinul nostru natural, Europa.

12 ani sunt un nimic, comparaţi cu anevoioasa trecere a deşertului, pentru noi, românii.  Şi, undeva în spatele memoriei noastre ancestrale, ştim că istoria nu se termină niciodată şi că geografia este, în acelaşi timp, prietenul şi duşmanul României. Deoarece acelaşi an 2004, anul binecuvântat al încheierii negocierilor noastre, a arătat, de asemenea, limitele ambiţiei Europei. În acelaşi timp, semnătura mea a fost pusă pe textul original al Constituţiei Europene, când liderii europeni au semnat la Roma cel mai amplu document de viziune şi determinare politică pentru proiectul european. Un pod prea îndepărtat, o viziune care urma să se prăbuşească sub loviturile grele ale referendumurilor francez şi olandez, o aspră încercare europeană pentru următoarea etapă, salvată în mod stânjenitor şi neconvingător de Tratatul de la Lisabona.

Prin urmare, când observăm în ţara mea vechile fracturi şi vechile tendinţe naţionaliste revenind la suprafaţă pe tot continentul nostru, radarele noastre istorice timpurii de avertizare semnalează pericolul şi un sentiment de deja-vu. Nimic nu ar putea fi mai dramatic pentru noi, românii, decât un eventual eşec sau fragmentare a proiectului european, o întoarcere la istoria aşa cum o ştiam, incapabili să învăţăm din tragediile trecutului, recent şi îndepărtat. Europa “cu mai multe viteze” are sens, probabil, în unele părţi ale vechiului Occident, dar declanşează anxietate în partea noastră de Europa. Unii spun că am făcut o greşeală prin aprofundarea şi extinderea simultană a Uniunii Europene. Că discrepanţele dintre Occident şi Est, Nord şi Sud pot fi abordate numai prin consolidarea nucleului. În teorie, ar putea fi adevărat. Dar în vremurile grele de geopolitică pe care le trăim, cu aproape toate puterile majore care privesc cu adversitate sau neîncredere la experimentul nostru unic de multilateralism, nu ne putem permite decât să ne apropiem unii de alţii şi să facem tot ce este necesar pentru a merge mai departe, oricât de dificil şi împotriva curentului ar putea părea astăzi.

Da, Europa este departe de a fi perfectă. Asimetria puterii politice şi economice între statele membre mari şi mai mici creează premisele pentru duşmănie şi acuzaţii de "colonialism economic". Afluxul mare de cetăţeni din noile state membre dă ocazia populiştilor din Vest să navigheze pe calea nemulţumirii în unele segmente ale opiniei publice. Nu cădem de acord când vine vorba de ameninţarea reprezentată de Rusia şi de nevoia de a ţine America aproape de noi. Nu manifestăm întotdeauna solidaritate atunci când membrii familiei europene sunt loviţi de o criză economică, de un şomaj persistent în rândul tinerilor sau de un val de imigraţie pe ţărmurile lor. Şi, de asemenea, mereu adevărat, nici o construcţie politică nu poate supravieţui pe termen nelimitat dacă nu se adaptează naturii în continuă schimbare a nevoilor umane şi ale societăţii. În Europa, viziunea utopică a unei lumi post-moderne în care exclusiv dibăcia economică şi ‘soft power’ ne pot face să concuram pe teren egal cu alte super-puteri echipate cu întregul arsenal de putere economică, militară şi tehnologică, ajunge încetul cu încetul sa dispară.

Totuşi, proiectul european merită să fie apărat şi să se investească în el. Imperfect aşa cum este, posedă ingredientele unei experimentări continue de succes. Deoarece "imperfecţiunile perfecte" ale Europei - diversitatea culturală şi lingvistică, divergenţa în risc şi evaluarea oportunităţilor, nenumărate tradiţii locale şi subnaţionale - sunt, de asemenea, combinaţia perfectă pentru creativitate, inovare şi adaptabilitate, într-o lume care accelerează spre necunoscut şi unde nimeni nu este sigur de controlul final al conducerii.

România este o miniatură a acestei "amalgamări omogene" care este Europa noastră. Împărţită de secole în diferite provincii istorice, traversate de Carpaţi şi bucurându-se de cea mai lungă secţiune dunăreană pe teritoriul său, România este în acelaşi timp o naţiune europeană centrală, sud-estică şi a Mării Negre. În cele din urmă, aderarea la Europa se simte în România ca şi cum ar fi fost "a la recherche du temps perdu" - căutarea timpului pierdut istoric care ne-a ţinut departe de leagănul nostru civilizator. De aceea românii sunt cei mai entuziasmaţi pro-europeni din UE. Nu pentru fondurile UE şi libertatea de mişcare sau chiar pentru creşterea nivelului de trai - deşi distribuite neuniform în întreaga ţară - declanşate de aderarea la Uniune. Ci pentru un sentiment de apartenenţă la o familie de prea mult timp dezbinată şi în cele din urmă reunită. Pentru un sentiment de unicitate şi mândrie a ceea ce ne face pe toţi europeni. Şi pentru un sentiment al destinului comun pe care pur şi simplu nu ne putem permite să îl risipim, fie prin design, neglijenţă, simple iluzii sau ignoranţă.

Pentru prima dată, România deţine preşedinţia Consiliului UE într-o perioadă în care agenda europeană pare a fi dominată de situaţia absurdă (Eugene Ionesco ar face, fără îndoială, o altă capodoperă din această tragi-comedie) a Brexit-ului şi incertitudinile apropiatelor alegeri europene. Dar, în acelaşi timp, putem vedea noi înşine cum continua desfăşurarea nemijlocită a procesului de finalizare a Proiectului - fie prin intermediul pieţei unice energetice, al directivei privind gazele naturale, al progreselor semnificative în domeniul proprietăţii intelectuale, al pieţei digitale, al uniunii bancare sau transformarea complexă a economiilor şi societăţilor noastre în faţa digitalizării şi a celei de-a patra revoluţii industriale. Ca o luptă epică între forţele de integrare şi cele de dezintegrare, politica şi tendinţele structurale se ciocnesc cu rezultate aparent incerte.

Văzute din Bucureşti, sistemul nostru tradiţional de alarmă istoric indică într-adevăr un pericol, dar ne spune şi altceva: nu există altă cale decât perseverarea pe calea Europei, indiferent de obstacolele, durerea, demonii din trecut, teama de necunoscut sau simpla îndoială de sine. Aceasta este singura cale de urmat, atât pentru România, cât şi pentru Europa, ca să nu caute niciodată timpul pierdut.

Niciodată!