Semne că suntem bine

Mă sună tata, ca în fiecare seară. Zice: „Cum a fost azi? Ce-ai mai făcut?“. Eu încep să mă vait, că una, că alta, că iar nu ne-au dat aer condiţionat şi am stat toţi ca vitele în căldură, sau din contră, că azi iar a fost prea rece aerul în sala de şedinţe şi mă dor oasele, că aşa şi pe dincolo.

În fine, exclam: „Nu mai contează! Ce bine că a trecut şi ziua de azi! Doamne-ajută!“. Iar taică-miu îmi răspunde, într-o doară: „Cum te bucuri tu că se duc toate zilele astea, deşi sunt zilele vieţii tale!“.

Într-o după-amiază treceam cu tramvaiul prin spatele Stadionului Naţional, când am văzut macaralele. Multe, poate şapte, poate nouă. Le-am zărit de departe şi am încercat să le număr, apoi mi-am agăţat privirea în vârfurile lor şi m-a cuprins un soi de fericire. Nu a fost ca în cântecul despre suratele lor care râd în soare. Poate să pară stupid. A fost pura fericire că eşti viu, că eşti întreg, că încă mai simţi în tine tot ce se întâmplă în afara ta, că treci cu tramvaiul pe lângă nişte macarale noi şi frumoase. Mi s-a părut un semn inventat doar pentru mine, un semn că lucrurile mai pot fi bune în timpul vieţii mele. Apoi au venit alte semne, de pretutindeni.

Într-o dimineaţă, în tramvaiul 36 am numărat opt oameni care citeau cele mai diverse cărţi, de la texte motivaţionale şi poveşti de dragoste, până la Ilf şi Petrov. Am aplaudat la mine-n cap. Apoi, în acelaşi tramvai am văzut zâmbete pe feţele unor băieţi care povesteau ce vară va mai fi şi asta, după ce va începe Campionatul Mondial. Făceau scheme, râdeau, fiecare era câte un fotbalist celebru şi transformau împuţiciunea aia de tramvai într-un loc plin de bine. În altă zi, un prieten mi-a mărturisit că de 1 Iunie a dus prăjituri copiilor de la orfelinatul din oraşul lui. Sau altceva, am intrat într-o librărie şi am auzit o fetiţă rugându-se cu lacrimi fierbinţi de mama ei să-i cumpere două cărţi. Lacrimile alea au anulat toate istericalele din toate magazinele din toate lumile posibile.

Într-o altă seară, am zărit-o pe vânzătoarea din cofetăria comunistă din blocul meu ducându-i o savarină cerşetorului care locuieşte la colţ. A fost un gest făcut aproape pe furiş, ceea ce mi-a plăcut şi mai mult. Mi-am zis că trebuie să ţin minte. Şi, încă ceva, venind de la metrou spre casă am trecut pe lângă o bancă pe care stăteau doi îndrăgostiţi. Iar fata îi explica băiatului că ştie foarte bine ce e ăla offside. Dar cel mai bine şi cel mai bine a fost atunci când am trecut pe lângă un bărbat care vorbea la telefon şi care spunea, cuvânt cu cuvânt, următoarele vorbe: „Dar eu te iubesc şi pe Facebook, şi-n viaţa reală, mă! Eu te iubesc indiferent cu cine ai vota“.