Putem analiza la nesfârşit ce a reuşit sau nu să facă actualul ministru în exerciţiu al Educaţiei. Putem să-i apreciem sau, dimpotrivă, să-i criticăm activitatea, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne hazardăm. Nu avem de unde şti ce fel de prim-ministru ar putea fi. Unul care va reduce din cheltuieli sau va şi readuce finanţatorii externi? Unul care va lupta doar cu o grupare oligarhică, menajându-le pe celelalte, sau va înfrunta întregul sistem?

Am înţeles că doamna Sandu vrea să aibă „un cuvânt de spus” în privinţa componenţei guvernului. N-aş avea nimic împotrivă dacă dumneaei ar insista să fie schimbat, bunăoară, candidatul la funcţia de ministru de interne sau cel de finanţe. Dar se pare că nu o deranjează persoanele care vor fi desemnate de către PLDM, ci numai cele propuse de PDM şi PL. Această atitudine loială şi preferenţială doar în raport cu colegii de partid demonstrează cât de mult, de fapt, o interesează funcţia la care liberal-democraţii o înaintează. Totodată, ne-prezentarea la întrevederea solicitată de Partidul Democrat reprezintă o sfidare a unui viitor partener de guvernare. Oricât de antipatici i-ar fi unii deputaţi, e nevoie şi de voturile lor pentru învestirea Cabinetului de Miniştri. Apropo, când au votat-o şi comuniştii, şi democraţii ca ministru în Guvernul Gaburici nu părea să aibă acelaşi disconfort.

În încercarea disperată (dar nu şi dezinteresată) a unora de a-şi manifesta susţinerea oarbă pentru doamna Sandu, s-a trecut cu vederea peste un detaliu de ordin cronologic: după partajarea funcţiilor guvernamentale şi, implicit, cedarea Ministerului Educaţiei către PL, prima opţiune a liberal-democraţilor la postul de prim-ministru a fost Vlad Filat (declaraţie din data de 22 iulie). Abia ulterior a fost propusă Maia Sandu (briefing de presă din 23 iulie). Ceea ce înseamnă că ea este dispensabilă pentru proprii săi colegi, că Taliful a vrut s-o scoată de pe scena politică la fel ca pe Leancă şi că ea reprezintă doar o candidatură de rezervă la şefia Executivului.

Câţiva observatori pudici i-au mai găsit nişte „purici” lui Ghimpu, condamnând vehement afirmaţia sa prin care a făcut aluzia că Maia ar fi „o păpuşă frumoasă”. Însă, în cadrul aceleiaşi emisiuni televizate, liderul PL a semnalat şi câteva probleme de fond. Doamna Sandu a fost membru al Guvernului care a decis majorarea capitalul social prin emisie suplimentară de acţiuni la BEM şi, respectiv, a participat la cedarea pachetului majoritar al statului. Tot Maia Sandu a votat pentru adoptarea Hotărârii de Guvern Nr. 938-11ss (strict secretă) din data de 13 noiembrie 2014, în baza căreia Banca Naţională a acordat, din Fondul de Rezervă, credite de urgenţă în valoare de aproape 10 miliarde de lei celor trei bănci comerciale devalizate. Din aceste motive, dar şi din alte considerente (cum ar fi concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău sau atitudinea sa aparent belicoasă, dar zadarnică după publicarea Raportului Kroll), doamna candidat (încă) nedesemnat nu trebuie să o facă pe mironosiţa. Fireşte că dumneaei îşi doreşte să fie independentă de Plahotniuc şi Ghimpu, dar de ce se complace să rămână docilă lui Filat?

Nu mă interesează dacă Maia Sandu, acest măr al discordiei aruncat în mijlocul nou-createi alianţe, va deveni sau nu prim-ministru. Nici nu o idolatrizez, dar nici nu o detest. O consider un bun contabil, care a ştiut să taie din cheltuielile nejustificate de la ministerul pe care l-a avut în gestiune. Şi care şi-a făcut imagine pe seama camerelor de supraveghere de la BAC, ca să nu spun a copiilor. Atât. Restul sunt jocuri politice.