VIDEO Dobrogea, cel mai fotografiat exponat de patrimoniu din marile muzee ale satului românesc

VIDEO Dobrogea, cel mai fotografiat exponat de patrimoniu din marile muzee ale satului românesc

Fotografie cu o casă dobrogeană FOTO A.Nanciu

La marile muzee săteşti din România, patrimoniul Dobrogei este cel mai admirat. La Muzeul Satului din Bucureşti şi la Muzeul Astra din Sibiu, exponatele provenite din această regiune se află în topul preferinţelor vizitatorilor şi au devenit simbol al instituţiei muzeale.

Ştiri pe aceeaşi temă

În parcul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti, casa din nordul Dobrogei se remarcă prin spoiala imaculată, care vine în puternic contrast cu sineala tâmplăriei de la faţadă: uşi, ferestre, pridvor şi decoraţiunile din lemn de la acoperiş. 

Acel albastru de Dobrogea, care a devenit un element identitar al arhitecturii săteşti din Constanţa şi Tulcea, duce cu gândul la apele care ţes provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră.

„Este cea mai fotografiată fereastră din satul nostru“, spun muzeografii de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti despre geamul cu obloane din lemn pictat al casei dobrogene. 

Gospodăria de ruşi-lipoveni este adusă din satul pescăresc Jurilovca, judeţul Tulcea, de la poarta Deltei Dunării, în anul 1963. Dar casa este construită la finele anilor 1800 - mai precis în anul 1898. 

„Mi se pare cea mai frumoasă şi pitorească casă din muzeu“, exclamă o fană a muzeului, iar specialiştii Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ întăresc cele spuse: „Chiar este!“

Paula Popoiu, directoarea Muzeului Satului, şi-a dat doctoratul „în Dobrogea“, fiind singura specialistă care a realizat un tratat de „Antropologia Dobrogei“, scos sub egida Muzeului Satului (2010). 

Fereastra de Dobrogea, „cea mai fotografiată din sat“ Sursa Facebook Muzeul Satului / Autor A.Nanciu

Dr. Popoiu provine din Teleorman, dar apetenţa pentru Dobrogea vine din neamul său: un stră-strămoş de-al ei, care odinioară a venit cu turma în Dobrogea, s-a îndrăgostit de o turcoaică pe care a luat-o de nevastă. Paula Popoiu a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu (actuala Academie de Arte Frumoase) din Bucureşti, Facultatea de Istoria şi Teoria Artei Muzeologice, şi descrie melanjul etnic din Dobrogea ca fiind un element care face ca Dobrogea să fie un studiu de caz mereu atractiv şi viu. „Mă vedeţi, eu sunt blondă cu ochi albaştri, din Teleorman. Dar în familia mea au existat strămoşi de altă etnie. Un stră-strămoş de-al meu a coborât de la munte şi a venit cu turma în Dobrogea, aşa cum făceau odinioară românii păstori. Aici s-a îndrăgostit de o localnică cu care s-a însurat, astfel că am o stră-strămoaşă turcoaică. N-aţi zice, nu?“, râde dr. Popoiu.

Cercetătoarea consideră că Dobrogea este încă necunoscută din punct de vedere turistic. „Este o regiune spectaculoasă, unde sunt atâtea lucruri şi locuri de descoperit. Iar noi o facem cunoscută, o popularizăm printre cei aproape 1 milion de turişti români şi străini care vin să ne viziteze muzeul“ , arată dr. Paula Popoiu. 

În descrierea gospodăriei de la Jurilovca, muzeografii de la „Dimitrie Gusti“ arată: „Lipovenii, populaţie de origine slavă, au venit în ţara noastră la începutul secolului al XVIII-lea s-au aşezat pe malurile lacurilor dobrogene şi în grindurile Deltei Dunării. Ocupaţiile principale în satele lipoveneşti sunt pescuitul şi viticultura. Din punct de vedere structural, aşezările de lipoveni se caracterizează printr-o textură ordonată, cu străzi largi şi drepte, iar arhitectura are ca trăsături specifice unirea sub un singur acoperiş a locuinţei şi anexelor gospodăreşti, utilizarea cu precădere a chirpiciului ca material de construcţie şi a stufului la învelitori.

O astfel de casă cu toate anexele gospodăreşti – ansamblu construit în anul 1898 – a fost transferată în muzeu în anul 1963 din comuna Jurilovca, localitate situată pe malul lacului Razim (Razelm). Cele zece încăperi ale sale, cu funcţii diferenţiate, sunt dispuse în unghi drept, celelalte două laturi ale incintei fiind închise de un gard zidit din piatră. În spaţiul interior astfel creat este amplasat cuptorul pentru gătit în timpul verii şi coteţul de păsări. Partea rezervată locuinţei cuprinde în plan cinci încăperi: două tinzi, două camere de locuit – dintre care una rezervată oaspeţilor – şi o bucătărie, toate comunicând între ele.

Latura mai mică reuneşte grajdul, afumătoarea de peşte şi o cameră cu funcţii multiple – loc de depozitat, dar şi de lucru. Colţul de legătură este alcătuit dintr-un şopron parţial închis şi o cămară pentru uneltele de pescuit. Din şopron se trece în spatele construcţiei, spre baia de aburi, alături de care există un alt şopron – deschis de data aceasta, care adăposteşte teascul mobil şi unelte agricole. T

oate construcţiile au acoperişul învelit cu stuf <bătut la piaptăn>. Aspectul arhitectonic exterior este întregit de prispa joasă cu stâlpi ciopliţi amplasaţi în faţa camerelor de locuit, de mici pridvoare în dreptul intrărilor, ca şi de policromia ancadramentelor, uşilor pictate cu motivul „arborele vieţii” şi paziilor traforate. Interioarele încăperilor se caracterizează prin aceeaşi policromie, rezultată din prezenţa covoarelor şi cuverturilor, a plăpumilor realizate din materiale textile, a picturii populare pe lemn, sticlă sau carton. Prin stilul constructiv, elementele decorative şi prin prezenţa masivă a uneltelor de pescuit, gospodăria de la Jurilovca constituie un document valoros de viaţă şi muncă a unei populaţii care şi-a găsit în România a doua sa patrie“.

Morile de vânt de la poarta Astrei

La Muzeul Astra din Sibiu, morile de vânt din Dobrogea te îmtâmpină de la intrarea în parcul tematic. Au fost aduse în timp, în anii ’60, în complexul muzeal de la marginea Sibiului, iar acum constituie emblema Astrei, fiind simbolul vizual care apare pe materialele de prezentare a vestitei instituţii. „(Co)Morile“, cum sunt denumite de muzeografii de la Astra, vin din nordul Dobrogei, din judeţul Tulcea.

Primele mori de vânt au fost folosite din anii 1500, cu precădere în Dobrogea ţinutul cel mai vântos al României. 

GALERIE FOTO CU MORILE DE VÂNT 

Tulcea este judeţul unde morile de vânt s-au păstrat cel mai mult timp. La începutul secolului al XX-lea, în judeţul Tulcea funcţionau încă 437 mori de vânt. Câteva mori de vânt cu etaj sunt expuse în parcul tematic din Dumbrava Sibiului. În muzeul în aer liber sunt expuse 23 mori de diferite tipuri, ce au aproape 15 metri înălţime. Cea mai veche moară de la Muzeul Astra este construită în anul 1833. Găsim aici Moara de vânt cu pânze de la Curcani (ultima de acest tip care a supravieţuit în România), moara joasă, moara căciulată, moara cu etaj sau fântâna cu vârtej şi tracţiune animală din Chirnogeni.

Una dintre morile pierdute ale Dobrogei a fost cea de la Letea, în Delta Dunării. Cercetătorul Alexandru Chiselev de la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Tulcea îi ştie povestea: „Moara lui Pavel Kiselev din Letea şi-a luat tributul de două ori. Gheorghe, flăcău voinic, a fost prins şi tras pe jumătate în mecanismul de măcinare, într-o zi vântoasă. Al doilea s-a prăpădit Parfil Crimschi… din întâmplare, din greşeală, fatalist. Când s-a proptit de parul cu care se întorcea moara în direcţia vântului, a apăsat piedica puştii încărcate cu care mergea de obicei la vânătoare. Şi a murit pe loc…“. Alexandru Chiselev relatează că moara de la Letea a intrat apoi în patrimoniul cooperativei, nu a fost îngrijită, s-a deteriorat, iar într-o noapte a fost luată de vânt. 

Moara de la Letea Sursa Facebook Dobrogea în amintiri fotografice / Autor Maxim Gherasim

La marginea satului Letea se vedeau în trecut siluetele a trei mori de vânt (mleni în dialectul locului). Ele aparţineau fraţilor Kiselev: Pavel, Simion şi Pantelei. Cercetătorul-mulinolog Hedwig Ruşdea propunea într-un raport de deplasare în Dobrogea din 1964 să nu se demoleze două din cele trei mori de vânt încă existente la Letea, ci să fie reparate, constituind o mică rezervaţie etnografică. 

„Moara are în imaginarul popular şi un simbolism malefic. Aşezată într-un spaţiu marginal, moara este asociată cu forţele demonice, măcinarea ei simbolizând şi măcinarea zilelor omului. Iar întâmplările nefericite au alimentat imaginea acestor maşinării infernale. Unele mori au ars trăsnite, altele au fost luate de vânt, altele au luat vieţi“, spun cercetătorii tulceni de la TEDD (Asociaţia pentru Transformarea Educaţiei în Delta Dunării).

Morile care au supravieţuit 

Moara de vânt cu pânze din Curcani (Constanţa) este cea mai cunoscută moară din impresionantul muzeu în aer liber din Dumbrava Sibiului. Datează din a doua jumătate a secolului al 19-lea, fiind construită în Curcani, sat aflat pe cale de dispariţie de lângă Cobadin, la 50 kilometri de Constanţa.

Moara este specifică zonelor cu climat mediteranean din ţări precum Grecia sau Portugalia. În România se întâlneşte doar în sudul Dobrogei, unde a fost utilizat la morile de vânt cu o singură instalaţie de măcinat. Cele 12 aripi ale sale folosesc pânza în loc de scândură. Pânza are forma unor vele triunghiulare, ce sunt fixate de spiţe solide. Moara este construită pe un soclu de piatră şi pe peretele posterior are un balcon deschis cu un troliu orizontal montat pentru urcarea sacilor. 

„Moara de vânt cu pânze de la Curcani este un exponat deosebit de valoros, fiind ultima de acest tip care a supravieţuit în România, până în zilele noastre“, spun muzeografii de la Astra. Instituţia a cumpărat moara din Curcani în anul 1968, iar în 1970 aceasta a fost recondiţionată în Muzeul Tehnicii Populare şi expusă.

Fântâna cu vârtej

Tot specifică sudului Dobrogei este fântâna cu vârtej şi tracţiune animală din Chirnogeni (Constanţa). „Este reprezentativă pentru satele din această zonă, Dobrogea fiind singurul ţinut al ţării lipsit de o reţea semnificativă de ape curgătoare. Din cauza solului sărac în substanţe lutoare, apa subterană se găseşte la mari adâncimi. De aceea, ţăranii dobrogeni foloseau instalaţiile de scos apa de la mare adâncime, cu ajutorul animalelor“, explică muzeografii.

Fântâna este săpată în stâncă şi este căptuşită în partea superioară pe o adâncime de 3 metri cu piatră de calcar. Are la suprafaţă un ghizd foarte lat de formă circulară, cu diametrul mai mare de 3 metri, zidit din piatră masivă cioplită, la fel ca troaca. Fiecare ţăran avea funia şi burduful său pentru scos apa. Burduful era fie din piele, fie din pânză sau era înlocuit de o găleată din doage sau tablă. De la fântână, apa se căra cu sacaua - o căruţă mică pe două roţi şi un butoi.

Moara cu etaj

Instalaţiile de măcinare acţionate de forţa vântului au fost folosite în România în mai multe ţinuturi, dar cea mai mare răspândire au cunoscut-o în Dobrogea - lucru firesc, dacă luăm în considerare condiţiile geografice deosebite de aici, spun specialiştii de la Astra Sibiu.

La începutul secolului al XX-lea, în judeţul Tulcea funcţionau încă 437 mori de vânt, aici fiind regiunea unde s-au păstrat cel mai mult timp. Câteva mori de vânt cu etaj sunt expuse în parcul tematic din Dumbrava Sibiului. 

Una dintre ele a fost construită în mijlocul Deltei Dunării: la Caraorman, comuna Crişan (Tulcea). La începutul anilor 1900 a fost mutată în satul Dunavăţul de Sus, comuna Murighiol (Tulcea). A fost cumpărată în anul 1966, fiind recondiţionată şi expusă la Sibiu. Este o moară cu pivot, cu 6 aripi şi cu două instalaţii de măcinat. Aripile sunt formate dintr-o ramă de lemn cu nervură, scheletul fiind acoperit cu oboloane din scânduri care pot fi îndepărtate în funcţie de necesităţi pentru captarea vântului.

Altă moară de vânt cu etaj este din Frecăţei (Tulcea). Este veche din anii 1850-1900 şi a fost reconstruită la muzeu în anul 1967. Moara de la Frecăţei este tot o moară cu pivot, acesta fiind cel mai întâlnit tip din România. Pivotul central este adânc înfipt în pământ, iar casa morii se poate roti 360 grade pentru a îndrepta aripile în direcţia vântului.

Moara joasă

Moara de vânt joasă este construită în Enisala (Tulcea). Deosebirea de morile cu etaj este că are o singură încăpere ce adăposteşte unica instalaţie de măcinat. Moara de la Enisala datează din secolul al 19-lea şi a funcţionat pe locul ei până în 1966. Are pivot central (proţap), iar casa morii se roteşte circular, în direcţia vântului. 

Moara căciulată 

Pe lângă morile de vânt cu pivot, la care întreaga construcţie poate fi rotită pentru a orienta aripile în direcţia vântului, în nordul Dobrogei a existat şi un alt tip de moară de vânt, denumită de locanici moară rotundă sau căciulată (cunoscută în literatura de specialitate ca moara olandeză, după ţara de provenienţă). Construcţia sa în formă de turn înalt este fixă şi se roteşte doar acoperişul ţuguiat (conic) cu roata de vânt. Moara de la Beştepe (Tulcea) este de acest gen şi reprezintă un progres tehnic, utilizând un mecanism de acţionare cu transmisia în două trepte, prin care se obţine o viteză de turaţie a pietrelor mai mare decât la mecanismele cu o singură treaptă de transmisie. Randamentul este mărit astfel. 

Pe aceeaşi temă: 

VIDEO Povestea tragică a morii de la Letea. Suratele ei din Dobrogea au fost recuperate şi păstrate la loc de mare preţ

Ziua minorităţilor naţionale: ce spun specialiştii despre „puritatea rasei“ de român - „Etniile au altoit viţa străbună“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: