Victor Neumann, istoric: „Până la 1800, în Europa, izolările pe criterii naţionale nu existau“ INTERVIU

Victor Neumann, istoric: „Până la 1800, în Europa, izolările pe criterii naţionale nu existau“ INTERVIU

Victor Neumann

Istoricul Victor Neumann vorbeşte despre interacţiunile intelectualilor români de altădată cu cei din restul Europei, despre care a scris în volumul său, „Tentaţia lui Homo Europaeus“, recent publicat la o editură din Londra

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoricul şi filosoful Victor Neumann, care a condus Muzeul de Artă din Timişoara între 2013 şi 2021, a avut un an prolific în pandemie în ceea ce priveşte proiectele publicistice. De pildă, recent, una dintre lucrările sale a apărut în limba engleză, la Scala Publishers, din Londra, o editură binecunoscută, cu difuzare în întreaga lume. Este vorba despre „The Temptation of Homo Europaeus“/ „Tentaţia lui Homo Europaeus“, o carte despre istoria intelectuală a Europei de Est, pe care Neumann a documentat-o şi scris-o în perioada comunismului. La acea vreme, volumul nu a trecut însă de cenzură, aşa că nu a putut fi publicat înainte de 1989 – pentru că era vorba de prea mult internaţionalism şi multiculturalism, după cum explică autorul. 
 
„Weekend Adevărul“: Domnule Neumann, în volumul dumneavoastră vorbiţi, printre altele, despre cum reforma în sfera religioasă a pornit din Occident. Cum s-au raportat cei din Europa de Sud-Est la aceasta?
 
Victor Neumann: Mai întâi, trebuie să menţionez că în volum este vorba de realităţile care au existat mai cu seamă în cercurile intelectuale sau în cercurile aulice ale nobilimii, ale principilor, ale elitelor dintre 1550 şi1850. Asta e perioada pe care o abordez în carte. Şi ca să vă răspnd la întrebare, cei din Europa de Sud-Est au făcut eforturi pentru a se adapta, pentru a învăţa, pentru a se şcolariza şi pentru a prelua idei. Dar, totodată, şi pentru a emite informaţii, interpretări, istorii, componente de teologie pe care le aveau în propriul bagaj. Am exemplificat rolul lui Johannes Honterus (n.r. –  , reformator religios al saşilor din, fondatorul gimnaziului săsesc din Braşov), care făcea o legătură între protestantismul german şi cel care se manifesta în Transilvania secolului XVI. Am arătat rolul lui Nicolaus Olahus (n.r. – cleric catolic, ,şi om politic de origine română care a activat în Regatul Ungar), care avea legături cu lumea olandeză din acel secol. Şi el era dornic să ştie ce gândeau intelectualii din cercul cel mai select al lumii flamande, acolo unde lumea cărturarilor avea o prestaţie foarte ridicată, unde tiparul şi tiparniţele produceau sute de mii de exemplare, de unde se puteau învăţa tehnici de lucru, metode.
 
Dar informaţiile plecau şi de aici spre ei. Ce fel de informaţii?
 
De exemplu, Dimitrie Cantemir este primul care scrie o carte lizibilă pentru Occident, despre Imperiul Otoman. În perioada de tranziţie de la medieval la modern, au fost multe discuţii în ideea de a coabita, de a interfera sau de a crea biserica creştină unită. Lucrurile acestea sunt puţin cunoscute. 
 
MARILE CENTRE CULTURALE ALE PERIOADEI
 
În afară de cărturari, cine a mai contribuit la apropierea între aceste culturi?
 
Nu numai cărturarii realizau punţile de legătură, ci şi comercianţii de exemplu. Companiile comerciale făceau legăturile între diversele zone ale Europei Centrale şi de Sud-Est. Ca să merg mai departe, am să spun că existau centre culturale excepţionale, precum Tesaloniki, un centru de cultură iudaică formidabil. Un alt centru cultural valabil şi pentru creştini şi pentru musulmani, era Constantinopol. Un altul era Sarajevo, apoi era Buda, unde interferau culturile estului şi vestului, în perioada de tranziţie. Apoi, centrul de la Carloviţ, Serbia, un centru al ortodoxiei sud-estice şi central europene. Mitropoliţii de acolo au fost instruiţi în ceea ce priveşte scrierea în limba slavonă sau slavo-sârbă, şi limba germană sau latină pe de altă parte. Am găsit corespondenţa mitropoliţilor de Karlovice (n.r. – Serbia) cu patronii şi cu fondatorii bibliotecii de la Budapesta, în 1800, respectiv cu Ferenc Széchényi (n.r. – conte maghiar). Legăturile acestea erau multiple. Mitropoliţii de acolo corespondau cu bibliotecarii de la Viena.
 
Care erau cele mai importante centre culturale care existau la acea vreme pe actualul teritoriu al ţării noastre?
 
Un centru puternic funcţiona la Alba Iulia, unde se afla biblioteca lui Batthyány, episcopul romano-catolic de Transilvania, care a construit Batthyaneum, o bibliotecă superbă, cu una dintre cele mai mari colecţii de Biblii din Europa. Batthyány a fost un „Homo Europaeus“, a fost un latinist remarcabil, un cunoscător al fenomenelor religioase din Transilvania. Apoi, am mai avut la Braşov, sau la  Sibiu – centrul lui Samuel Bruckental –, pe care l-am evidenţiat în câteva pagini. Am scris despre biblioteca formidabilă pe care el o construieşte acolo la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului XIX. Apoi, mai e şi Biblioteca de la Blaj a Şcolii Ardelene, care e minunată, o parte din ea fiind păstrată în Biblioteca Academiei, filiala din Cluj. Putem afla cum a evoluat Şcoala Ardeleană prin prisma cărţilor pe care le-au citit reprezentanţii ei. 

 
BANATUL, „STARE DE CIVILIZAŢIE“
 
Aşadar, cărţile funcţionau ca un liant între intelectualii din diferite ţări.
 
Cărţile înseamnă izvoare pentru mintea noastră. Fără aceste izvoare, nu se putea dezvolta un intelectual, nu se puteau întâlni şi deveni parteneri de dialog intelctualii din Est cu cei din Vest. Pe vremea aceea, izolările pe criterii naţionale nu existau. Marea majoritate a intelectualilor vorbeau limbi de circulaţie, fie slavona şi latina, fie latina şi germana. Legătura cu lumea intaliană e profundă, la fel şi cu cea austriacă, o regăsim aici, în zona est-central europeană. Un capitol l-am intitulat „Banatul ca stare de civilizaţie în secolul al XVIII-lea“, ca să vedem puntea dintre Est şi Vest.
 
Se vorbeşte mult despre contribuţiile catolicilor în această perioadă. Ortodocşii ce demersuri au făcut pentru a se apropia de Occident?
 
Au făcut foarte multe demesuri. Mulţi dintre ei au învăţat în şcolile din Europa Centrală şi erau vorbitori de limba germană. Scriau în limba germană. Erau preoţi ortodocşi – cum era Nicolae Stoica de Haţeg, care a scris în limba germană „Cronica Banatului“. Sau era revoluţionarul de la 1848: Eftimie Murgu scria perfect în limba germană. A studiat filosofia şi logica la Universitatea din Buda şi a fost primul profesor de logică din cultura română, a predat la Iaşi şi Bucureşti. Murgu a fost profesorul lui Nicolae Bălcescu şi al lui C.A. Rosetti. Aceste lucruri sunt puţin cunoscute. În orice caz, e o lume intelectuală fascinantă, care gândea altfel, acţiona altfel, stabilise punţi de comunicare cu vestul Europei. Iată, deci, a fost o primă etapă de integrare europeană. O visam înainte de ’89.
 
Cartea are vreo legătură cu fenomenul contemporan?
 
Are legătură, în sensul că marea majoritate gândeşte Europa doar prin prisma statelor naţionale care s-au format începând cu secolul al XIX-lea şi care mai apoi s-au multiplicat la începutul secolul al XX-lea. Până la 1800, zona aceasta nu funcţiona pe criterii nici etno-naţionale şi nici naţionale, chiar dacă naţionaliştii vor să vadă lucrurile în acest fel. Dar nu se poate proiecta dinspre secolul XIX istoria mai veche. Trebuie mai întâi să cunoaştem istoria aceea veche şi după aceea să vorbim despre istoriile recente. Prin urmare, pe bază de documente, pe bază de cărţi, pe bază de dialoguri, de corespondenţă, este o lume cosmopolită…Vă daţi seama, Nicolaus Olahus se aşază la masă cu foarte multe figuri intelectuale din Olanda. O figură emblematică pe care o îndrăgeşte mult este celebrul Erasmus de Rotterdam. Din Transilvania şi până în Olanda se creează, aşadar, o punte.
 
În ce măsură s-au putut apropia oamenii din Est de cei din Vest prin intermediul religiei?
 
Era foarte importantă şi confesiunea religioasă. E un alt aspect pe care l-am cercetat în volum. E vorba de religia reformată-calvină care face o apropiere între casele princiare din Transilvania – care erau de sorginte calvină – şi lumea olandeză, unde mulţi intelectuali proveneau din comunităţile religioase reformate-calvine. E şi biserica catolică, în anumite momente se deschide către aceste punţi de comunicare. Prezenţa în Transilvania ceva mai târziu – în secolul al XVII-lea şi mai cu seamă în secolul al XVIII-lea – a bisericii greco-catolice e o dovadă foarte clară a comunicării între Est şi Vest, între Europa Occidentală şi Europa Orientală. E subordonată această biserică, a românilor din Transilvania, papalităţii de la Roma. Şi în trecut şi astăzi. Trebuie să recunoaştem această ambivalenţă culturală existentă aici. Este ortodoxia care se leagă de Bizanţ, pe de o parte, iar pe de altă parte, lumea greco-catolicismului care face legătura cu papalitatea Romei. Sunt fenomene. Unde se află acum România e un loc unde se interferează mai multe culturi: de sorginte latină, slavă, turco-orientală, maghiară, germană – de aceea şi mentalităţile care sunt uneori convergente. Există şi elemente 
care particularizează o regiune sau alta. Trebuie să înţelegem ce se află în dedesubtul statelor naţionale. Astfel putem să înţelegem mai profund şi mai exact care este rolul acestui spaţiu în interiorul. Ca să poată exista o Europă unită, trebuie să ne întoarcem la rădăcinile acestor fenomene care pledează pentru unitate europeană. Tot setul de valori este similar. Renaşterea a răspândit valorile lor către toate Europa.
 
Naţionalismele au provocat două războaie mondiale şi numeroase alte conflicte. Ce ne arată acest fapt?  
 
Trebuie să ne dea de înţeles că această modalitate nu era cea intelectuală. Nu aşa au gândit predecesorii modernităţii, prin prisma diferenţelor şi a sublinierii diferenţelor dintre diversele comunităţi ligvistice sau religioase. Ci prin prisma convergenţelor!  

 
Pentru că este internaţionalistă, cartea a fost refuzată de cenzura comunistă 
 
Aţi scris „Tentaţia lui Homo Europaeus“ încă din timpul comunismului. Care e povestea originii sale?
 
Am încercat să public cartea în 1988, dar a fost refuzată de cenzură. Apoi, am mai avut o tentativă şi în 1989, când, la fel, a fost refuzată. Motivul era că este internaţionalistă, cosmopolită. Toate aceste idei erau respinse, marginalizate de regimurile totalitare, care nu găseau că este ceva bun să comunici sau să te apropii de o altă
 cultură. Întreaga carte pleda pentru aşa ceva. Ea nu are o notă ideologică, e o dorinţă de cunoaştere şi o demonstraţie care se bazează pe cercetare fundamentală, nu pe ceea ce vrea sau pe ceea ce aspiră unul sau celălalt. 
 
VOLUM PUBLICAT ŞI ÎN SERBIA ŞI MADRID 
 
Aţi reuşit să o publicaţi după Revoluţie.
 
Da, după Revoluţie, în 1991 am reuşit să scot prima ediţie a cărţii, la Editura Ştiinţifică. În 1992 am susţinut doctoratul, pentru prima oară în istoria învăţământului universitar românesc, cu cartea pe masă şi cu manuscrisul tezei de doctorat. Profesorul Camil Mureşan, care era în comisie, spunea că e pentru prima dată în România. Era un obicei în Germania, să te duci cu cartea tipărită. Au mai apărut, apoi, şi alte ediţii – la editurile All, Polirom şi Rao. Volumul a mai apărut şi în Serbia şi Madrid. A avut parte de o receptare foarte bună în diverse locuri. 
 
De ce credeţi că a avut o astfel de primire?
 
A fost foarte apreciat – mai ales prima ediţe –, pentru că mulţi dintre intelectualii din România au înţeles imediat că e ceva nou. Era ceva care nu se spusese până atunci – o construcţie nouă, un material documentar nou, o interpretare nouă. 
 
Aţi făcut o documentare temeinică pentru volum. De unde v-aţi cules informaţiile?
 
Am umblat în foarte multe biblioteci, mai cu seamă în Transilvania şi în Banat, dar am ajuns şi la Bucureşti. Am avut o corespondenţă permanentă cu Bilioteca Naţională de la Budapesta şi cu Biblioteca 
„Svetozar Markovic“ de la Belgrad. Am primit documente şi prin intermediul celor care studiau în Carloviţ. Mă documentam în momentul în care scriam. Nu mă apucam să scriu, de pildă, despre Ştefan Stratimirovici (n.r.– fost mitropolit al sârbilor ortodocşi din Imperiul Austriac) fără să-i cunosc personalitatea, corespondenţa şi opera.  
 
 
A studiat în Europa şi SUA
 
Victor Neumann, 28 octombrie 1953, Lugoj, judeţul Timiş
 
Este absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Istorie-Filozofie, cu o lucrare de licenţă despre contribuţia periodicelor de limbile română, maghiară şi germană la afirmarea istoriografiei din Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea. 
 
Doctoratul l-a făcut la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.  Au urmat studii postdoctorale la universităţi şi institute din Bucureşti, Berlin, Bonn, Paris, Viena, Budapesta, Amsterdam-Wassenaar, Washington, DC.
 
Dintre cărţile sale, amintim: „Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice“, „Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului“, „Ideologie şi Fantasmagorie. Perspective comparative asupra gândirii politice în Europa Est-Centrală“, „Neam, Popor sau Naţiune? Despre Identităţile Politice Europene“, „Conceptul de natiune la români şi unguri: un studiu despre identitatile politice“.
 
Este cofondator şi director al Şcolii Doctorale Internaţionale de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck“ din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. 
 
Până în 2021 a fost directorul Muzeului de Artă din Timişoara.
 
Vă mai recomandăm:
 

 

INTERVIU Ilie Stepan, la 25 de ani de când a avut curajul să urce în balconul Operei: „Dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară“

INTERVIU Caricaturistul Ştefan Popa Popa's: „85% din populaţia ţării este imbecilizată. Totul este sălbatic, făcut de oameni primitivi”

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările