Scriitorul Radu Pavel Gheo: „Îmi amintesc bombardamentele. Vedeam pe cer luminile exploziilor de peste deal, fiindcă peste deal era Iugoslavia“

Scriitorul şi traducătorul Radu Pavel Gheo şi-a lansat anul acesta un nou roman, „Disco Titanic“, publicat la Editura Polirom. Cartea spune povestea unui timişorean, eroul al revoluţiei din 1989, care are un secret întunecat: o întâmplare petrecută cu ani în urmă, în Iugoslavia de dinainte de destrămare. Istoria personală devine doar un pretext, în şirul de drame ale războiului.

Romanul „Disco Titanic“ (Editura Polirom), semnat de Radu Pavel Gheo, îl are ca personaj principal pe Vlad Jivan, patronul unei edituri din Timişoara şi erou al revoluţiei din 1989. Deşi acţiunea debutează în Timişoara, o bună parte a poveştii se petrece în Split, pe litoralul Mării Adriatice, în perioada de dinainte de războiul din fosta Iugoslavie. Radu Pavel Gheo povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“, cum a descoperit locul din Croaţia care avea să fie spaţiul viitoarei sale poveşti. Scriitorul vorbeşte, de asemenea, despre ce a înseamnat copilăria comunistă trăită în Caraş-Severin, la graniţa cu Iugoslavia, despre fantomele revoluţiei din România şi despre amprentele războiului care a destrămat ţara vecină.  

Lavinia Bălulescu: Ce te leagă de Croaţia şi cum ai ajuns la zidurile fostei discoteci Titanic, în care ţi-ai plasat câteva scene din roman?

Radu Pavel Gheo: În Croaţia am început noi, adică Alina (n.r. – Alina Radu, soţia lui Radu Pavel Gheo) şi cu mine, să ne facem concediile atunci când am putut să ne permitem aşa ceva, adică destul de târziu, pe la 36-37 de ani. La început în zona Istria, unde am fost prima dată cu Adela şi Lucian Teodorovici, apoi prin Dalmaţia, insula Hvar... În Split am nimerit fiindcă din portul de acolo se ajungea la Hvar, iar prima dată am stat doar câteva zile. Ne-a plăcut teribil. Apoi, într-o primăvară, în 2011, când Alina căuta pe internet ce ştiu eu ce, m-a chemat deodată să-mi arate vreo şapte-opt fotografii cu discoteca aceea părăsită, Disco Titanic. Atunci nu ştiam mare lucru despre ea. Era doar o ruină din trecutul apropiat, din adolescenţa noastră, dintr-un loc care pe atunci, în anii 1980, ne era intangibil: Occidentul nostru apropiat, fosta Iugoslavie. Era ruina unui vis rămas în urmă. Toţi avem aşa ceva şi tuturor ne stârneşte nostalgii şi emoţii. Alina a fost prima care a zis: „Locul ăsta are potenţial pentru un roman aşa cum ţi-ar plăcea – şi ţie, şi mie. Hai să mergem acolo, să-l vedem“. Şi aşa am făcut. Am sunat la o doamnă la care stătuserăm cu un an în urmă în Split şi, cu puţina sârbo-croată pe care o ştiu, ne-am rezervat o cămăruie în care să stăm două săptămîni. Când am ajuns acolo, am mers imediat la Disco Titanic, undeva la periferia oraşului, în Duilovo. Acolo am început să descopăr detaliile: că discoteca făcea parte dintr-un complex hotelier mult mai mare, hotel Zagreb, care aparţinuse Armatei Populare Iugoslave, că acolo veneau în concediu cadrele militare şi rudele lor din toată fosta Iugoslavie, că după război locul fusese preluat de Ministerul Apărării din Croaţia, dar se degrada încet, că discoteca se închisese înainte de războiul lor – toate lucrurile se legau şi, încetul cu încetul, a început să se înfiripe romanul.

Bine, mai era şi latura românească-bănăţeană, contrapartea naţionalismului ex-iugoslav. Căci până la urmă Disco Titanic a fost doar pretextul unei cărţi despre lucruri pe care voiam demult să le scriu. În 2012 am mers din nou în Split. Atunci am stat o lună întreagă, ceea ce sună minunat: o lună pe malul Adriaticii, cu cazare gratuită şi bani de buzunar. Asta fiindcă am beneficiat de o rezidenţă literară „Marko Marulić“, acordată de asociaţia KURS din oraş. Ei, şi în luna aceea am continuat să mă documentez: am colindat oraşul, cimitirul Lovrinac, cu mormintele eroilor şi victimelor din toate războaiele lor, cu catolici, ortodocşi, musulmani, cu croaţi, şi bosniaci, şi italieni, şi sârbi, şi soldaţi nazişti, apoi străzile, localurile, atmosfera generală... De fapt asta a fost prima mea carte căreia i-am ştiut dinainte şi titlul, şi imaginea de pe copertă. Sunt cele de acum, de pe coperta volumului de la Polirom. Subiectul şi personajele s-au construit mai apoi, pe parcurs.

De unde interesul tău pentru războiul care a destrămat fosta Iugoslavie? E ceva dincolo de proximitatea geografică?

Croaţia, Splitul şi Disco Titanic fac parte din fosta Iugoslavie, lumea care ne-a fascinat pe toţi cei care trăiam în partea asta de ţară. Pentru cei din zona de Vest, Iugoslavia era un model de prosperitate, o lume a bunăstării aflată la doar doi paşi – şi, culmea, cu o guvernare comunistă! De altfel, şi în restul României se ştia asta, am aflat-o când am făcut armata, în 1987-1988, la Bucureşti. Era ca o palmă peste obrazul comunismului din blocul sovietic şi poate că şi din cauza asta impresiona atât de mult: uite că se poate trăi bine şi în comunism. Doar că noi nu aveam un Tito, ca iugoslavii. Aici s-a şi mitizat mult, din nevoia unui model pozitiv, fiindcă în Iugoslavia realitatea nu era chiar atât de roz cum o percepeam noi, cel puţin nu înspre sfârşitul anilor 1980. Dar, oricum ar fi fost, îngrozitoarea prăbuşire a Iugoslaviei ne-a şocat. Şi nu doar pe noi. A şocat întreaga Europă. Sălbăticia cu care cei de acolo s-au ucis unii pe alţii – pe un continent unde războiul părea să fi dispărut – a clătinat multe certitudini. Dar pe noi, cei de aici, ne-a şocat şi mai tare, fiindcă fosta Iugoslavie era, într-un fel, lumea noastră. Adică şi a noastră. În zona de graniţă se circula cu permise de mic trafic de la noi la ei şi invers, se făcea un comerţ mărunt, de supravieţuire, se legau relaţii, prietenii.

Mizera prosperitate bănăţeană din acei ultimi ani ai comunismului s-a datorat în mare măsură Iugoslaviei. De la ei cumpăram blugi, adidaşi, tricouri cu imprimeuri, ţigări, ciocolată, gumă de mestecat, Coca-Cola, dar şi ulei, zahăr, cafea, băuturi mai fine, ba chiar şi pâine! Noi am avut acasă un congelator cumpărat din Vršac. Tot de la ei ne luam şi informaţiile: am scris în „Noapte bună, copii!“ cum au aflat cei din Oraviţa despre catastrofa de la Cernobîl chiar din prima zi, de la TV Beograd, în timp ce oficialii din România încă nu spuseseră nimic. În studenţie făceam chefuri pe muzică iugoslavă, care se ascultă şi acum în Timişoara. Trăiam prin intermediul lor, cu ajutorul lor, aşa că prăbuşirea lumii aceleia ne-a tulburat teribil. În 2004 am publicat în „Românii e deştepţi“ un eseu intitulat „Bila jednom jedna zemlja (A fost odată o ţară)“, în care vorbeam despre toate lucrurile astea. Dar am simţit că nu e destul, că parcă n-am spus totul, că drama fostei Iugoslavii are ceva în plus, ceva universal, ce lipsea din eseul acela. Acum, cu „Disco Titanic“, m-am liniştit.

Cum ai ajuns la Vlad Jivan, personajul principal al cărţii. E fictiv sau se topesc în el nişte oameni pe care i-ai cunoscut în realitate?

În toate personajele mele majore se amestecă mai mulţi oameni – de fapt trăsături, gesturi, bucăţi de biografie reale, aproximate sau inventate, pe care le armonizez cu ajutorul ficţiunii. La baza fiecărui personaj am întotdeauna un contur vag, care depinde de rolul lui şi de subiectul cărţii. Apoi umplu conturul detaliu cu detaliu, strat cu strat. Asta durează mult, foarte mult. La mine elaborarea personajelor şi a subiectului, plus documentarea, durează mai mult decât scrierea efectivă a romanului. Nu mă apuc să scriu nici un rând până nu am în minte foarte clar personajele principale şi, în linii mari şi medii, acţiunea cărţii, cu întorsăturile ei, cronologia, istoria mare şi cea mică, detaliile de epocă şi tot ce-mi mai trebuie. Dar nu, nu fac personaje din oameni reali. Nu scriu romane cu cheie. Atunci când introduc un personaj real şi recognoscibil, îl fac să fie chiar aşa: cu nume, profesie, cu rolul pe care îl are în carte. Şi e vorba întotdeauna de personaje de fundal, din ţesătura realităţii „reale“, cea care susţine povestea imaginată.

Cartea ta e o lume peste care planează, enormă, aripa diavolului. Doar că nu sunt sigură cine e diavolul. Războiul? Securitatea? Oamenii?

Oamenii, cine să fie? Îngeri şi diavoli, fantome ale trecutului care ne urmăreşte, umbre care ne înspăimântă – noi suntem, ceea ce facem sau nu facem. Oamenii, cu greşelile şi păcatele lor, pe care le aruncă pe seama altora, de preferinţă dintr-o lume de dincolo de noi. Diavolul lucrează prin oameni, cum spun şi cei profund credincioşi. Că-i o metaforă, că-i o realitate spirituală... asta contează mai puţin.

Care e experienţa ta personală în ceea ce priveşte războiul din Iugoslavia? Cum e să locuieşti atât de aproape de un război?

La începutul anilor 1990, când a izbucnit războiul în fosta Iugoslavie, eram student în Timişoara. Urmăream într-o oarecare măsură ce se întâmpla acolo, dar, drept să spun, nu cine ştie ce – nu atunci. Le-aveam noi pe ale noastre. Era perioada confruntărilor între Iliescu-FSN şi partidele istorice, cea a crizei economice, apoi eu o cunoscusem pe Alina, care era studentă la Iaşi, şi făceam amândoi naveta lunar între cele două oraşe... 17 ore cu trenul, ţin minte şi acum! Ne trăiam viaţa. Mi-aduc aminte, de exemplu, că în august 1991 eram amândoi la Costineşti, fosta staţiune studenţească, pluteam printre oameni şi nu-i vedeam, iar la un moment dat parcă am remarcat în jur, prin baruri, prin cafenele, un soi de agitaţie. N-am băgat-o în seamă. Abia când ne-am întors fiecare la casa lui, am aflat că tocmai eşuase puciul împotriva lui Gorbaciov, după ce trei zile toată lumea din fostul spaţiu comunist urmărise cu sufletul la gură ce se întâmplă acolo. Practic, atunci s-a decis soarta Uniunii Sovietice – şi a vecinilor ei – şi noi doi habar n-am avut. Parcă eram pe o insulă de vară, numai a noastră. Zile minunate! Îmi amintesc însă bombardamentele NATO din 1999 asupra Iugoslaviei (atâta cât mai rămăsese din ea). Stăteam seara la un canton CFR din câmp, cantonul unde lucra şi locuia pe atunci mama mea, şi vedeam pe cerul nopţii luminile exploziilor din depărtare, de peste deal – fiindcă peste deal era Iugoslavia. De temut nu m-am temut nici o clipă, nu mi s-a părut posibil să ni se întâmple ceva. Ca şi cum ceea ce se petrecea acolo, dincolo, se petrecea de fapt într-o altă lume, de care ne despărţea deja un perete impenetrabil. Doar mai târziu am început să-mi recuperez amintirile, să-mi analizez trăirile din trecut, să reevaluez legăturile noastre cu lumea fostei Iugoslavii, inclusiv lucrurile care ne legau de ei. Poate că aşa e şi firesc: ai nevoie de o perioadă de timp în care să te distanţezi, ca să judeci mai bine lucrurile, să eviţi pripeala momentului.



Ce reacţii ai avut până acum de la cititori?

Deocamdată nu am reacţii de la cititori sârbi, ci doar de la „ai noştri“. Reacţii plăcute urechilor şi ochilor, trebuie s-o recunosc. Am avut un singur cititor – o cititoare – din Croaţia, Ivana Olujić, care nu e tocmai o simplă cititoare: e unul dintre puţinii traducători de literatură română din Croaţia şi predă limbă şi literatură română la Universitatea din Zagreb. Ea mi-a citit cartea înainte de a o trimite la Polirom, pentru publicare, şi mi-a corectat unele greşeli (de limbă croată, de istorie, de culoare locală). I-a plăcut, dar mi-a atras atenţia că, din perspectiva ei, de croată, personajul central, Vlad, e uneori părtinitor. Aşa şi e, aşa şi voiam să fie, fiindcă Vlad e un „yu-nostalgic“, tânjeşte după fosta Iugoslavie, după imaginea aceea de „frăţie şi unitate“ care ne cucerise pe noi, cei din zonă. Şi, în acelaşi timp, fără să-şi sesizeze contradicţia, Vlad e şi un susţinător al secesiunii Banatului.

Eşti personajul propriei tale cărţi. Ce-i drept, unul secundar şi construit cu mult umor. A cumva fost un fel de a trage barca literaturii spre malul realităţii?

Într-un fel, da. Deşi aş zice că a fost mai degrabă o necesitate narativă. În roman soţia lui Vlad, olteanca Emilia Olteanu, e poetă şi a absolvit Facultatea de Litere în 1994  – asta pentru că trebuia să-l cunoască pe Vlad în 1989, înainte de revoluţie, să fie proaspăt venită în Timişoara şi să-şi înceapă facultatea chiar atunci. Deci, inevitabil, ar fi fost colegă cu mine. Un personaj feminin care e poetă şi ar fi trebuit să-mi fie colegă de an la Litere (Filologie, cum se numea înainte de 1989). Când am făcut calculul ăsta, mi-am zis că e o coincidenţă prea bună ca să n-o exploatez. În primul rând, puteam să mă descriu pe mine fără multă îngăduinţă, din exterior, aşa cum m-ar vedea personajul meu, Vlad. E şi un joc provocator pentru scriitor, nu crezi? Autorul, omul în carne şi oase, descris şi judecat cu un pic de răutate de un personaj al celui care l-a imaginat.

Crezi că sunt oameni care nu au auzit de masacrele din Iugoslavia? De exemplu, de lagărul de la Lora? Apropo, ai fost acolo în zonă când ai fost la Split?

De lagărul de la Lora nu cred că a auzit prea multă lume. Atrocitatea cea mai cunoscută din războaiele iugoslave este, ştii deja, masacrul de la Srebrenica. Numai că în fosta Iugoslavie, în primul rând în Bosnia şi Croaţia, au fost sute de lagăre şi închisori create ad-hoc, sute de masacre mai mici sau mai mari. N-ai cum să le ştii pe toate – cred că nici azi nu sunt cunoscute toate. Ca să nu mai vorbesc de cazurile izolate, de câte o familie de sârbi, bosniaci sau croaţi ucisă aşa, pur şi simplu, pentru că era sârbă sau croată sau catolică sau musulmană. Ce s-a întâmplat acolo, în lumea care pentru noi reprezenta Occidentul apropiat, Europa civilizată de la doi paşi, zdruncină mintea oricărui om normal. Cred că şi pe a celor de acolo, acum, după ce-a mai trecut timpul şi s-au mai stins valurile de impulsuri primare. Mă întrebi dacă am fost la Lora. Mda. Adică am trecut prin faţa intrării. Acolo e acum o unitate militară, aşa cum era şi înainte de război. Locul e absolut banal, nu are nimic deosebit în afară de trecutul din spatele lui. Mi-ar plăcea totuşi să pătrund o dată acolo – ca vizitator, desigur. Dar, cum ziceam şi în carte, fosta Iugoslavie e înţesată de asemenea locuri ale morţii, gropi comune, lagăre, situri ale vreunui masacru din timpul războaielor din anii 1990 – şi din cel de-al Doilea Război Mondial, care e o altă încâlcitură diavolească de crime, epurări etnice şi răzbunări.

Cartea ta e cinematografică, ba chiar are părţi scrise exact ca un scenariu. Te-ai gândit să o transformi chiar tu într-un scenariu sau eşti deschis provocării dacă cineva face asta?

S-a zis acelaşi lucru şi despre „Noapte bună, copii!“ şi mi-a plăcut, am fost măgulit, de ce să nu fiu? Însă nu-mi văd nici unul dintre romane transformat într-un film. Nu pentru că n-ar fi cinematografice. Câte negaţii, câtă modestie, aşa-i? Scenele în sine, da, sunt, dar e vorba de două romane de peste 450 de pagini, fiecare cu o structură complexă, cu secvenţe şi planuri temporale diferite, cu salturi în timp şi rememorări: 1986, 1989, 2006, 2008, 2011. Multe personaje, multe fire narative care se împletesc. E greu să le înghesui într-un film fără să ciunteşti o bună parte din ţesătura poveştii – la care, cum ştii bine, am lucrat mult şi apăsat. Problema adaptărilor cinematografice e în primul rând cea a timpului: vrând-nevrând, un film trebuie să îndese toată povestea într-o oră şi jumătate – hai, două ore! Hai, chiar patru, deşi cine stă azi patru ore la un film? O adaptare, cu preluarea parţială a unei părţi din poveste, s-ar putea face, iar un regizor bun ar putea face chiar mai mult, sunt sigur de asta. Dar eu n-aş fi în stare. Uite, un film bun, SF sau fantasy, s-ar putea face din „Fairia“, care e un roman cu acţiune mai lineară – doar că ar pretinde un buget imens. Dar din „Disco Titanic“... Ce ai putea integra într-o oră şi jumătate de film? Partea iugoslavă-croată de poveste, din 1989 şi apoi din 2011? Poate, dar ce faci cu restul, cu bucata despre Republica Banat, cu povestea de dragoste dintre Vlad şi Emilia, cu revoluţia din Timişoara...? Cam greu. Mi-ar plăcea, sigur, dar ar fi complicat. Avantajul şi dezavantajul romanelor cu structură mai complexă: îi oferă fiecărui cititor ocazia să-şi facă un film personal, în minte, pe măsură ce citeşte, dar sunt greu de transpus într-un film-film, unul tradiţional, cu o durată limitată. Romanul n-are limită de pagini, de timp al lecturii, al parcurgerii. Filmul, da.

Apropo de cinematografie, ţi-a mai spus cineva până acum că o bucată din volumul tău, dacă ar fi un film, ar semăna cumva, de departe, cu o peliculă din seria „Ştiu ce-ai făcut astă vară“?

Uite, asta nu mi s-a mai spus. Deşi ştiu filmul – primul din serie. Dacă o zici aşa, da, poate că da. Ce-ai făcut în vara şi în iarna revoluţiei şi apoi vara asta, ca să închei conturile după 22 de ani. Ce fac bărbaţii în gaşcă dacă li se oferă ocazia să se dezlănţuie. Uneori invadează Polonia, alteori se mulţumesc cu grozăvii mai mărunte. Cu vara mai e ceva: mi-am dat seama că pentru mine, ca scriitor, vara e un anotimp privilegiat. Şi în „Noapte bună, copii!“, şi în „Disco Titanic“ acţiunea se desfăşoară în principal vara, adică între mai şi septembrie, în anotimpul cald, cât mai cald. În „Disco Titanic“ apare şi episodul revoluţiei din Timişoara, din decembrie 1989, dar asta dintr-o necesitate logică. Altfel, îmi place ca în cărţile mele să fie cald, soare şi, lumină. Sunt foarte friguros, iarna nu-s nici pe jumătate omul care sunt vara.

Cât de importantă e tema trădării? Pentru că eu, una, o regăsesc peste tot. Trădarea la Securitate, trădarea soţilor, falsul erou, ba chiar şi autorul care îşi păcăleşte cititorul, care la început îl duce pe o pistă greşită, într-o Românie comunistă, nu într-un război.

E compromis, laşitate, cedare în faţa presiunilor din jur. Vlad, Vlade – cum îi zic prietenii lui croaţi –, e un adolescent obişnuit, plin de energia vârstei, care se îndrăgosteşte repede şi a cărui furie şi frustrare răbufnesc la fel de repede. După o primă greşeală – e drept, una imensă, criminală, care-l apasă toată viaţa –, e preluat de un sistem căruia nu e în stare să-i reziste şi cedează un pic, apoi încă un pic, acceptă un compromis, apoi altul... Şi astfel ajunge prosper, cu succes în afaceri, cu o soţie frumoasă, un copil, o vilă, maşini – şi nu e niciodată mulţumit, nu e împăcat cu sine. De aici şi trădarea Emiliei, apoi a lui Vlad: amândoi au avut idealuri, cum au mulţi alţi adolescenţi, au renunţat la ele, cum fac oamenii maturi, şi în acelaşi timp şi-au urât cedarea, renunţarea, pe care nici n-ar recunoaşte-o vreodată. E povestea vieţii multor oameni, pe alte scene, cu alte personaje, dar în linii generale e identică. Nu regimul comunist sau mizerabila societate postrevoluţionară sunt de vină pentru asta, ci noi înşine. România e plină de oameni ca Vlad Jivan, oameni de succes, siguri pe ei şi, în acelaşi timp, nemulţumiţi şi furioşi. De ce? Pentru că s-au trădat pe ei înşişi. Da, ai dreptate: asta e trădarea – cel mai mare act de trădare.

De ce ai simţit nevoia să ai în poveste nu doar ororile războiului din Iugoslavia, ci şi o mică parte din ororile comunismului nostru?

Păi şi războaiele din fosta Iugoslavie s-au declanşat într-o lume modelată de sistemul comunist, influenţată de acelaşi tip de progandă şi care a alunecat – graţie unor lideri comunişti obtuzi – într-un naţionalism feroce. Sârbul Milošević  şi croatul Tudjman au fost colegi de comitet central, au fost birocraţi comunişti, obişnuiţi să manipuleze masele, şi împărtăşeau aceeaşi indiferenţă pentru vieţile cetăţenilor de rând. Nu uit că, deşi Iugoslavia era deschisă spre Occident, cu o economie mai liberală şi cu un grad de libertate mai mare pentru cetăţeni, avea acelaşi sistem de conducere centralizată ca şi noi, unul controlat de partidul unic, de partidul comunist. Ei, liderii comunişti, controlau mass-media, armata, marile complexe industriale, ei dirijau totul. Războiul din fosta Iugoslavie a fost atât de crud şi de sălbatic tocmai din cauza acestor stăpâni de suflete, cărora prea puţin le păsa de vieţile oamenilor atâta timp cât ei îşi atingeau scopurile. În lipsa propagandei naţionaliste feroce din anii 1980, propagată de aceşti funcţionari comunişti cenuşii, probabil că federaţia iugoslavă s-ar fi destrămat mai greu sau, poate, ar fi făcut-o paşnic. De fapt comunismul – presupus internaţionalist – a ajuns până la urmă să capete pretutindeni o notă naţionalistă şi xenofobă accentuată: şi în Rusia, şi în România, şi în Iugoslavia. Propaganda deşănţată, promovată de comuniştii sârbi, croaţi etc., manipulările grosolane ale unora ca Tudjman, Milošević, au încurajat dezlănţuirea aceea de sălbăticie, dirijată o vreme de aparatciki. Ca la noi, în 1990, la mineriade – tot cu un aparatcik. Blestemul lumii noastre.

Cât de greu e să facă un om pace cu propria istorie?

Foarte greu dacă a avut vreodată idealuri şi apoi şi le-a trădat. Oricâte justificări şi-ar găsi, undeva înăuntrul lui ştie ce-a fost rău, ce a greşit – cu voie sau fără de voie, cum se zice – şi asta roade, macină. E şi una din subtemele romanului, care e centrat pe oameni, pe istoria mică, chiar dacă oamenii aceia sunt prinşi în tăvălugul istoriei mari.

Crezi că foştii iugoslavi au vreo şansă în viitorul apropiat să facă pace cu propria istorie?

Sigur că da, ar putea. Oricine poate. Însă e greu, foarte greu. E ca la oameni, cum ziceam mai devreme. Există acolo nişte vinovăţii colective de care ei sunt conştienţi – adică unii dintre ei, fiindcă nu toate fostele republici iugoslave au avut război. Sunt conştienţi că au participat, ei sau cei de lângă ei, la orori ce puteau fi evitate, chiar dacă nu le stă în putere să o recunoască deschis – ceea ce, iarăşi, e normal. De ce ţi-ai împuşca vecinii catolici sau ortodocşi sau musulmani, de ce i-ai alunga din casele unde trăiau de sute de ani alături de ai tăi? Fiindcă dintr-odată ai descoperit – adică ţi s-a spus – că sunt altceva, că aici e locul tău, nu şi al lor. Psihoză colectivă, inculcată mediatic, propagandistic. Nu-ţi vine uşor să recunoşti că ai greşit, că ai omorât nu musulmani sau sârbi sau croaţi, ci oameni, copii, femei, bătrâni. Ai omorât sau ai ajutat la omor, l-ai acceptat. E mai uşor să cauţi justificări, să cauţi vina celuilalt. Dar cred că pe undeva ei ştiu că a fost rău. Şi îi macină, îi înfurie, îi frământă... Bine, nu pe toţi. Cred că pe faimosul Arkan l-a durut în cot de croaţii sau musulmanii pe care i-a ucis. Putem să ne gândim însă la cazul lui Ratko Mladić, a cărui fiică de 23 de ani s-a împuşcat cu pistolul de ofiţer al tatălui său – pare-se, atunci când a aflat ce făcuse de fapt în război „măcelarul din Balcani“. Să facă pace, zici? Greu, foarte greu.

Dar noi, românii, cum stăm? Chiar e nevoie să dispară, nu ştiu, trei generaţii, ca să facem şi noi pace cu propria noastră istorie comunistă?

Da, aşa cum zici, trei generaţii. Să nu le mai împuiem capul copiilor şi tinerilor cu informaţii contradictorii despre cât de bine/rău a fost în comunism, să scăpăm de oamenii formataţi de acel sistem meschin, uniformizant şi ipocrit până în măduva oaselor, să scăpăm şi de ucenicii lor postrevoluţionari, să nu mai existe amintiri calde, la prima mână, despre comunism decât în cărţi. Deşi nu ştiu dacă istoria comunistă e marea noastră problemă. Eu cred că şi comunismul, şi capitalismul sau ce-om avea noi acum au luat forma vasului românesc, care e cam strâmb, cam găurit şi are multă mizerie depusă pe interior. Comunismul ne-a accentuat meschinăria şi ne-a ciuntit umanitatea, idealismul, a corupt tot ce-a putut corupe, dar dezastrele lăsate de el variază în funcţie de societatea pe care a găsit-o şi a distrus-o. Comunism ceh, comunism rusesc, comunism maghiar, comunism românesc, comunism coreean – sunt şi nu sunt acelaşi lucru. Politrucii au lucrat cu materialul local. Materialul ăsta al nostru are nevoie de ceva, de o forjare, de o lămurire morală, de o renaştere – sau o naştere. Dacă o mai rezista trei generaţii.

Şi, în fond, câtă încredere mai putem avea în istorie? Tu, unul, nu ai făcut decât să ne reaminteşti cât de înşelătoare e.

Dacă vrem să aflăm adevărul istoric, unicul şi absolutul, intrăm într-un labirint care n-are decât fundături. Adevărul istoric e... mai multe, depinde de cel care îl spune, de perspectiva lui, de efectele evenimentelor, de context, de multe, multe lucruri. Doar că oamenilor nu le place să li se spună că istoria – istoria pe care au trăit-o, istoria poporului lor, istoria recentă – e subiectivă, înşelătoare, părtinitoare. De ce crezi că i-a supărat aşa de tare Lucian Boia pe istoricii noştri tradiţionalişti? Ni s-a inculcat ideea că istoria e o ştiinţă „tare“, că ne dezvăluie şi ne explică evoluţia societăţii umane, şi ne vine greu să renunţăm la o asemenea certitudine. Sau, poate, ne temem de relativizările excesive, de lipsa oricărei certitudini. Dacă nici trecutul nu mai e sigur... Apropo, ştii cum se spune „istorie“ în croată? „Povijest“, poveste. De fapt şi în română cuvîntul „istorie“ a păstrat sensul de naraţiune, nu neapărat adevărată: „Am auzit o istorie foarte interesantă“. „O scurtă istorie a Europei în secolul al XXI-lea (2001-2100)“, cum ziceam în „Disco Titanic“.

Cum crezi ca e sau va fi receptată cartea de oamenii care nu cunosc foarte bine universul iugoslav?

Nu cred că are mare importanţă. Cei care nu ştiu o să afle din roman. Am avut grijă să strecor, să împrăştii acolo destule informaţii care să contureze, fie şi aproximativ, istoria acelei lumi şi a războiului din fosta Iugoslavie. Importantă e însă, dincolo de realitatea istorică, imaginea războiului atroce, oribil, ce a izbucnit într-o ţară „civilizată“, din lumea „civilizată“. Oriunde ar fi asta. Nu e vorba doar de Iugoslavia secesionistă sau de separatismul bănăţean, ci de lucrurile de care e capabilă fiinţa umană atunci când poate să-şi dezlănţuie instinctele, să-şi consume frustrările, sub pretextul unui ţel măreţ. Războiul e război, crimele rămân crime. Adolescenţa furată sau otrăvită e un subiect care atinge pe oricine. Îmi vine greu să cred că românii – sau europenii – n-au auzit măcar câteva sute de lucruri despre războiul din fosta Iugoslavie. A fost prea aproape de noi, şi geografic, şi istoric. Ne-a marcat. Cel puţin pe noi, românii, ne-a marcat. Ca să nu mai zic că eu, unul, nici măcar nu sunt sigur că acel război s-a terminat definitiv. Sper că da, dar n-aş băga mîna în foc pentru asta, cum cred că n-ar face-o nici, să zicem, sârbii sau kosovarii. Sau chiar bosniacii.

Am scris un text despre cartea ta, pe blog, şi printre comentarii era un cititor care îmi spunea că cel mai probabil sârbii ne urăsc şi au şi de ce, pentru că i-am lăsat pe americani să treacă pe teritoriul nostru şi să-i măcelărească. Ce crezi despre asta?

Nu, sârbii nu ne urăsc. Nici vorbă de aşa ceva. Poate pe americani. Toată lumea a ajuns să-i urască pe americani, e ceva la modă. Aşa cum toată lumea aleargă sau va alerga să ceară sprijinul americanilor în momente de cumpănă. Dacă îmi aduc bine aminte, Statele Unite nici nu voiau să se implice în conflictul din Iugoslavia. Au cerut-o europenii, în special germanii. Teoretic, în fosta Iugoslavie au intervenit forţele NATO, dar NATO nu e un duşman atât de concret ca americanii. Americanii sunt un adversar măreţ. Pentru sârbi e şi un motiv de mândrie că s-au luptat cu ei, că i-au înfruntat. Românii... românii sunt prea mici pentru războiul lor mare. Apropo, am fost acum vreun an în Beograd şi celor de-acolo nici nu le-a păsat când le-am spus că sunt român. Pentru ei e ceva vag: o naţiune vecină, nu prea bogată, nu prea puternică, nu cine ştie ce. Pe de altă parte cei care ştiu câte ceva despre noi ştiu şi că opinia publică din România i-a susţinut pe ei, pe sârbi, nu pe americani, în ciuda deciziei politice din 1999. Altfel, beogrădenii tresăreau mai degrabă când aflau că sunt timişorean, fiindcă de Timişoara-Temišvar au auzit cu toţii. Temišvar înseamnă „aproape, de-al nostru“, e de bine. Altfel, dacă le spui de Teleorman, se gândesc mai degrabă la Turcia. Dar nu, de urât nu ne urăsc.

Am avut impresia, citindu-ţi cartea, că e vorba, într-un fel, despre un personaj care se mişcă prin timp, înainte şi înapoi, după propria lui voie care poate să învingă timpul. Despre un fel aproape didactic de a explica unora şi altora ce greşeli se pot face şi despre cum oamenii, totuşi, deşi află, deşi învaţă, deşi ştiu la ce duc lucrurile, aleg să facă mereu aceleaşi greşeli. Cum comentezi asta?

Nu comentez. Zic numai că, dacă am avea puterea să ne luăm viaţa de la capăt, ştiind când şi unde am greşit, n-am mai face aceleaşi greşeli, ci altele, poate la fel de mari, dacă nu chiar mai rău.

Ştiu că nu-ţi place să scrii la computer, ci de mână. Cât de greu e să scrii de mână o carte de atâtea sute de pagini?

Plăcerea de a scrie de mînă e de fapt un chin. Scriu mai uşor la computer. Numai că proza nu se scrie uşor sau n-o scriu eu uşor. Cu proza scrisă direct pe computer am câteva probleme. În primul rând, ecranul computerului e prea mic, am în faţa ochilor doar o jumătate de pagină de text. Când scriu – mai ales când scriu roman –, pe masa mea de lucru sunt înşirate tot felul de foi: schema romanului, detalii despre personaje, anumite scene sau informaţii, plus paginile deja scrise, la care mai arunc câte o privire, ca să menţin continuitatea textului, curgerea lui, coerenţa (exemple banale: ticurile de limbaj sau stilul de exprimare al unui personaj, vreo imagine recurentă, cuvinte cheie care se repetă ici şi colo). La computer mi-ar trebui vreo cinci ecrane. În al doilea rând, gândesc mai bine atunci când scriu cu stiloul pe coala de hârtie. Scriu mai lent, mai îngrijit, mai elaborat. Nu ştiu de ce, dar în mintea mea computerul e asociat cu expeditivitatea, nu cu creaţia bine cumpănită. La computer eşti ispitit să mai arunci un ochi pe e-mail, pe un site cu informaţii care te-ar putea ajuta, dar în care te pierzi, pe Facebook, peste tot. La masa de scris sunt doar eu, cu imaginaţia mea, cu foaia şi stiloul şi cu materialul care se topeşte în carte. Nu mă distrage nimic, nu mă întrerupe nimic.

Tot nevoia de concentrare m-a făcut să scriu noaptea, când lumea doarme şi în jur e linişte. Atunci stau la masa din bucătărie, scriu şi văd, efectiv văd poveştile din carte desfăşurându-se în mintea mea. Aleg cuvintele, aud vocile personajelor, tai, rescriu, corectez şi înaintez cu povestea. Uneori îmi răsar în minte scene noi, personaje noi, aşa, într-o stare de semitrezie potenţată de cafea şi nicotină... E o metodă eficientă, aşa că nu-mi vine să renunţ la ea. În al treilea rând, ce artă poate fi mai simplă şi mai nepretenţioasă decât scrisul? Cu un carneţel şi un creion poţi crea o lume. Îmi place simplitatea, austeritatea asta. Dar cel mai important lucru e că o carte scrisă de mână va fi obligatoriu revizuită cel puţin o dată. Atunci când transcriu textul pe computer, nu îl copiez pur şi simplu. Îl aud în minte, îl corectez, iar uneori corecturile şi revizuirile sunt foarte serioase. Fiindcă... uite, mai e ceva ce n-am mai spus decât o dată, parcă. Ce scriu noaptea, în toiul nopţii, de obicei între 11-12 şi 1 sau 2 spre dimineaţă, mi se cam şterge din minte a doua zi. Îmi amintesc în linii mari scenele pe care le-am scris, dar nu şi detaliile, întorsăturile de frază. Ba uneori nici scenele. Chiar aşa! E un proces ciudat, dar are nişte avantaje imense. Dimineaţa recitesc rapid cele câteva pagini scrise în noaptea dinainte şi redescopăr în bună măsură textul, ca şi cum l-aş vedea prima dată. Îl judec oarecum detaşat, înstrăinat de el. Văd mai bine greşelile, aud mai bine falseturile şi fac primele corecturi.

În fine, când ajung să-l culeg pe computer, după mai multe zile – când s-au strîns 8-10-15 pagini –, fac o nouă revizuire, cea mai serioasă. Dacă aş scrie direct pe computer, aş avea răbdare să reiau textul de atâtea ori? Mă cunosc destul de bine ca să-mi dau seama că nu. După toate astea, textul deja cules şi revizuit ajunge la Alina. Ea îl citeşte cu ochi de redactor şi de iubită pretenţioasă, care n-ar vrea să mă lase să ies în lume cu vreo căzătură de carte. Apoi încep micile mele scheunături şi împotriviri, fiindcă criticile şi corecturile nu se armonizează bine cu orgoliul scriitorului. Dar până la urmă le accept cam pe toate şi cam întotdeauna.

După Revoluţie au fost generaţia Pro, generaţia MTV, generaţia Pokemon. Acum e generaţia Facebook. Ce poţi să le spui celor de mai sus despre generaţia tinerilor de dinainte de Revoluţie, dintr-un oraş de la graniţa cu Iugoslavia. Cât de bună sau de rea era viaţa cu tine pe atunci?

Mai exact, dintr-un sat de la graniţa cu Iugoslavia. Eu am crescut într-un sat, Ticvaniu-Mic, însă la 14 ani am plecat la liceu în Timişoara şi doar vacanţele mi le mai făceam la sat. Pe atunci, ca să-l parafrazez pe Marin Preda, timpul avea răbdare cu noi. Aşa că mi-ar fi greu să le spun ceva tinerilor de azi despre tinerii de alaltăieri, care au trăit într-o lume foarte-foarte diferită. După transformările accelerate din România ultimelor două decenii, îmi vine să zic că viaţa noastră de atunci ar fi mai uşor de înţeles de tinerii din anii 1910 decât de cei din anii 2010. Deşi poate că exagerez. Uite, în anii 1980 eu visam să am un walkman, un casetofon portabil cu căşti, în care se vâra o casetă cu bandă magnetică, de obicei cu 60 de minute de muzică. Uite, simt nevoia să explic aparatul ăla vetust. N-am avut aşa ceva până prin anii 1990, când era deja banal, apoi – foarte repede - desuet. Am avut însă blugi şi adidaşi albi, de fapt Puma, aduşi din Iugoslavia, accesorii la care Alina, care locuia în Iaşi, putea doar să viseze.

Pe de altă parte aici, în Timişoara, aproape toţi adolescenţii aveau blugi şi adidaşi albi, aşa că nici asta nu conta prea mult. În lumea de aici eram un puşti obişnuit, un pic mai sărac decât alţii, dar nu excesiv de sărac. Partea asta nu s-a prea schimbat nici acum. Să ştii că m-am mai uitat când şi când pe bloguri sau pagini de Facebook ale unor adolescenţi de azi. Da, accesoriile moderne sunt altele, limbajul e diferit, ritmul vieţii s-a schimbat, dar, dincolo de asta, în datele ei esenţiale viaţa lor e similară cu a noastră. Cu a tuturor adolescenţilor. Cu sau fără walkman, cu sau fără iPhone: îi imiţi pe cei asemenea ţie încercând să fii original, te îndrăgosteşti, visezi să fii iubit, suferi, bravezi, reacţionezi contradictoriu, violent, stângaci, umileşti sau eşti umilit cu cruzime inconştientă, te entuziasmezi şi eşti în stare de gesturi superbe... ca toţi adolescenţii. Semănăm-semănam în privinţa lucrurilor care contează. Ce să le spun eu lor? Una dintre caracteristicile esenţiale ale adolescenţilor e că nu ascultă sfaturile celor maturi – şi de multe ori bine fac.
 

Cum te-ai documentat în ceea ce priveşte detaliile istorice şi, de fapt, cum te-ai documentat în zona iugoslavă a poveştii?

Scriu întotdeauna mai uşor despre lucruri pe care le ştiu, măcar într-o oarecare măsură. Lumea din fosta Iugoslavie era o prezenţă apropiată încă din copilărie şi câteva imagini disparate, dar care arată ce însemna ea în Banat, apar şi în „Noapte bună, copii!“: piaţa de sârbi de la Oraviţa, fascinaţia televiziunii iugoslave... Aşa că pe undeva ştiam că odată şi-odată o să scriu ceva despre destrămarea ţării care a fost un reper pentru noi. Multe lucruri le-am acumulat inconştient, de-a lungul anilor, fiindcă mă interesau. Totuşi atunci când am început să scriu „Disco Titanic“ am avut nevoie de o documentaţie serioasă, cu date exacte, cu repere istorice şi geografice, cu detalii de atmosferă – se vede, sper, în carte. Aşa că am citit cărţi despre războiul din fosta Iugoslavie, studii istorice, eseuri care descriau starea de fapt de acolo, în special Slavenka Drakulić, o eseistă croată care la un moment dat a fost acuzată de trădare de către ultranaţionaliştii din ţara ei.

O grămadă de informaţii le-am cules de pe internet. E incredibil câte lucruri poţi găsi acolo! Am căutat hărţi, informaţii despre oraşe, lupte, imagini cu bancnote vechi iugoslave, uniforme şi embleme militare, lucruri importante şi mărunţişuri care creează efectul de real. Am studiat hărţi şi fotografii din trecut şi din prezent. Am intrat inclusiv pe un forum al foştilor soldaţi croaţi din Războiul pentru Patrie, Domovinski Rat, care îşi povesteau experienţele, suferinţele, frustrările de după încheierea războiului. Nu ştiu chiar atât de multă croată sau sârbo-croată ca să înţeleg texte mai complexe, dar ştiu îndeajuns ca să mă descurc cu Google Translate.

Apoi, cum am spus, am fost de două ori în Split împreună cu Alina şi am bătut oraşul în lung şi în lat. Asta se întâmpla încă înainte să ştiu exact subiectul din „Disco Titanic“. Am strâns grămezi de informaţii şi, cum se întâmplă întotdeauna, unele nici n-au mai intrat în roman, mi-au slujit doar mie, m-au făcut să mă mişc mai lejer, mai confortabil, în lumea aceea. La un moment dat, de exemplu, mă gândeam să introduc o a treia tendinţă secesionistă sau iredentistă pe lângă cea concretizată odată cu destrămarea Iugoslaviei şi cealaltă, cu Republica Banat. E una mai firavă, dar există: cea a italienilor ce vor recuperarea vechilor lor teritorii din Croaţia: Istria, Fiume (Rijeka) şi Dalmaţia. A fost o direcţie pe care povestea nu m-a lăsat s-o urmez. În fine, după ce am terminat romanul, am rugat-o, cum spuneam, pe prietena noastră din Zagreb, Ivana, să îmi verifice partea croată a cărţii şi am făcut corecturile cuvenite. Tot Ivana mi-a trimis la un moment dat şi o fotografie din anii 1990, cu dărâmarea semnului cu „Tito“ de pe dealul Marjan din Split. Şi aşa, de ici, de colo, am strâns tot ce îmi trebuia.

Să nu crezi că la partea românească a romanului n-am avut nevoie de documentare. De exemplu, mai ţine minte cineva ce filme rulau la cinematografele din Timişoara în toamna lui 1989? E un fleac, ştiu, dar mi-ar fi plăcut să nu contrazic realitatea. Filmele le-am găsit în jurnalul meu de atunci, din 1989, fiindcă pe vremea aceea mai ţineam încă jurnal. Apoi am căutat un model de angajament pentru colaboratorii Securităţii. Informaţii despre Caritasul lui Ion Stoica. Chiar şi despre muzica din epocă: nu mi-ar fi plăcut ca personajele mele să asculte în fictivul an 1986 o melodie care în realitate a fost lansată abia în 1989. Deşi importantă e povestea: ea trebuie să prindă, să cucerească. E bine totuşi să dai impresia de realitate, să ai senzaţia că, uite, chiar acum te-ai putea întîlni cu Emilia Olteanu la o lansare la care vine şi Radu Pavel Gheo.

Am citit în alte texte scrise de tine despre legăturile tale din copilărie cu genul SF şi, de fapt, am citit şi „Fairia“, de asta vreau să te întreb, în ce crezi mai mult? În realitate sau în fantastic?

Ca scriitor cred în ceea ce funcţionează ca motor al poveştii. Se poate şi aşa, şi aşa, ca în bancul cu ardeleanul care vindea praf de purici – îl ţii  minte? „Domnu’, prinzi puricele, îl strîngi aşa, îl sileşti să caşte gura şi atunci îi arunci praful în gură şi gata, moare.“ „Dar dacă tot l-ai prins, nu-i mai uşor să-l striveşti între unghii?“, întreabă posibilul client. „Păi, se poate şi-aşa, şi-aşa“, zice ardeleanul. Depinde ce cere povestea, unde vrei să-l trimiţi pe cititor. Există o graniţă foarte instabilă între real şi fantastic, un teritoriu incert pe care mie mi-a plăcut întotdeauna să îmi plimb cititorii. Mă străduiesc să fac povestea să funcţioneze pe ambele teritorii, în ambele chei de lectură, astfel încât să lase mereu o undă de ambiguitate. Ca în viaţă: care dintre noi n-a avut măcar o experienţă la graniţa fantasticului, a iraţionalului sau inexplicabilului?

Lucrezi la altceva acum?

Nu, acum nu lucrez la nimic. După o carte mare (sau lungă) sunt întotdeauna epuizat, golit de idei şi mai ales fără chef de scris. Durează câteva luni, un an, doi ani. Şi mai e ceva: acum şase luni Alina a născut doi copii, pe Marina şi Ştefan. E uşor de imaginat cât timp îmi mai rămâne să scriu – sau să mă gândesc ce să scriu. Bebeluşilor tocmai le ies dinţii şi se frământă, se trezesc, plâng şi ziua, şi noaptea şi îţi frâng inima când îi auzi cum se jeluiesc. Lasă, de scris pot scrie şi mai târziu, când o să am ceva de spus. Aşa, de dragul jocului, aş adăuga şi că am eu o superstiţie: nu spun niciodată când lucrez la ceva până nu termin acel ceva. Cât am scris la „Disco Titanic“ am fost întrebat de multe ori ce proiect am după „Noapte bună, copii!“ şi întotdeauna am spus că n-am nici unul. Am zis aşa în 2012, în 2013, în 2014, 2015... În timpul ăsta eu mă documentam, stabileam capitole, imaginam personaje, scriam, scriam aproape noapte de noapte – dar oficial nu aveam nici un proiect. Asta e: nici acum nu am nici un proiect.

În ce fel s-a schimbat viata ta de când eşti tată?

Păi, cum să se schimbe? Radical. Şi ăsta-i doar un cuvânt, care nu spune mare lucru. Absolut toată viaţa mea – şi a Alinei – s-a reorganizat, s-a structurat în jurul copiilor. Toate lucrurile legate de ei sunt importante, cele mai importante, şi abia după aceea vine restul, adică viaţa noastră de dinainte, cât a mai rămas din ea. Mâncăm când apucăm, eu de obicei de două ori pe zi. Dormim cât şi când apucăm: eu nu mai mult de şase ore, Alina câte trei-patru, rareori cinci, dar mereu în reprize de câte două ore sau şi mai puţin. Dormim în camere separate: copiii mi-au uzurpat locul de lângă ea şi, în plus, Alina insistă să mă odihnesc măcar noaptea, să nu mă trezesc mereu când Marina sau Ştefan zbiară după mîncare. Şi multe altele. Şi cel mai tare mă apasă responsabilitatea: mă tem că n-o să ştiu cum să fiu un părinte bun. Că n-o să-i îngrijesc cum trebuie, n-o să-i cresc cum trebuie. Iar ei ar merita... nu ştiu, şi luna de pe cer, la care Marina cred că s-ar uita fascinată şi ar pipăi-o precaută, iar Ştefan ar izbi-o cu picioarele ca pe o minge de fotbal, mârâind concentrat). Ţin minte că, la vreo lună după ce a născut Alina, eu am slăbit vreo zece kilograme – şi zău că nu prea am de unde să slăbesc. Am ajuns pe la 60. Între timp am mai recuperat, am ajuns la 64, cu scăderi periodice la 61-62. Dar nici nu mi-am dat seama. Nu contează. Nimic din toate astea nu contează. Copiii sunt minunaţi şi sunt mai importanţi ca noi, aşa cum am fost şi noi odinioară faţă de părinţi. Sună a clişeu, dar asta tocmai pentru că e ceva normal, universal valabil. Te uiţi la ei şi vezi cum rotesc ochii uluiţi în jur, cum încep să descopere lumea, să judece, să înţeleagă lucruri mărunte. Da, ei sunt importanţi. Noi, cum zicea Alina, suntem de-acum un fel de pământ de flori. Pot să mă împac cu gândul ăsta – chiar foarte bine.

E ceva ce ai vrut mereu să fii întrebat într-un interviu, dar nu ai primit niciodată întrebarea respectivă?

Nu, nu fac exerciţii de tipul ăsta. Când vreau să spun ceva, o fac în proză sau în câte un eseu. Vorbesc destul despre mine în textele jurnalistice, poate chiar prea mult. Iar o carte de proză trebuie să vorbească de la sine, fără completări şi lămuriri de-ale autorului. O carte trebuie să fie mai interesantă decât autorul. „Disco Titanic“ e. Şi-apoi sunt convins că jurnaliştii culturali au o competenţă şi o imaginaţie bogate şi o să găsească întotdeauna întrebări mai incitante decât aş face-o eu. Aşa cum e şi cazul tău. Sigur, există întrebări mondene, care n-au legătură cu literatura, ci cu autorul ca individ. Bei? Puţin sau mult? Îţi plac hamburgerii? Dar icrele negre? Femeile blonde sau brune? Dacă ai avea un milion de dolari, ce-ai face? Dar nu ţin să fiu întrebat aşa ceva – deşi, dacă sunt întrebat, răspund: whisky bun sau decent, nu mult, nu-mi plac hamburgerii, nici icrele negre, femeile da, blonde sau brune, aş scrie şi cu un milion de dolari în bancă, numai să simt că am ceva de spus, şi oricum dolarii sunt supraevaluaţi.

În 2001 ai emigrat un an în SUA împreună cu soţia ta. Te mai întreabă oamenii, în interviuri sau în discuţii, despre experienţa voastră în America?

Mereu. Sistematic. E, într-un fel, brandul nostru: ăia doi care s-au întors din America, care n-au vrut sau n-au fost în stare să rămână acolo. Nici nu-i o etichetă prea rea. E interesantă. Pare ceva original. Numai că în realitate nu e nimic original: eu însumi am în familie un caz similar. Aş putea zice că întoarcerea din America e ceva ce mi s-a transmis genetic, da? Stră-străbunicul meu din partea tatălui a plecat în Statele Unite în 1916, aşa cum au plecat în epoca aceea zeci de mii de ţărani din fostul Imperiu Austro-Ungar, ca să facă bani, dolari, să se întoarcă acasă şi să-şi cumpere pămînt. Ei, aşa a făcut şi el: s-a dus, a strâns ceva dolari şi s-a întors. Am reuşit să găsesc la un moment dat şi foaia de intrare în portul New York, pe Ellis Island, a vaporului de emigranţi pe care era el, cu numele lui scris acolo. E şi aici o întreagă poveste, pe care am relatat-o în „Cartea cu bunici“, coordonată de Marius Chivu. Ei, la fel am făcut şi noi, Alina şi cu mine: am fost acolo, am strâns bani, dolari, şi ne-am întors. Doar că nu ne-am cumpărat pământ, ci un apartament în Timişoara, unul de două camere, în care locuim şi astăzi.

Care e prima ta amintire din această lume?

Am foarte puţine amintiri din copilăria „mică“. Alina m-a uimit cu amintirile ei de la doi ani sau chiar dinainte. Eu nici măcar nu le pot ordona cronologic pe cele care mi-au rămas. Prima amintire care îmi vine în minte trebuie să fie de pe la 4-5 ani: sunt undeva pe o uliţă în pantă de la mine din sat, din Ticvani, împreună cu un prieten. E senin, e soare şi lumina aurie, puternică, sugerează că ar fi cam ora prânzului. Noi doi suntem desculţi şi ne înfigem degetele în praful gros şi galben de pe şleaurile drumului. Undeva lângă noi e grădina unei case, delimitată de un gard din pari înalţi de lemn, iar în grădina aceea e o fetiţă şatenă, cu codiţe, cu care încercăm să intrăm în vorbă. Ne apropiem şi ne sărutăm prin leaţurile gardului. Sau vrem să ne sărutăm, nu mai ţin minte. E vară, e frumos şi, când îmi amintesc momentele acelea, mă cuprinde o bucurie curată, cum nu mai pot simţi azi – şi imediat după asta simt o tristeţe caldă. Habar n-am ce spune asta despre mine.

Ce face Radu Pavel Gheo într-o lume paralelă?

Stă la soare undeva pe malul unei mări liniştite, cum e Adriatica. E vară veşnică şi eu sunt cu Alina, cu Marina şi Ştefan, care aleargă pe plajă sau înoată. Poate că acolo ştiu şi eu să înot. Undeva mai încolo, printre nişte copaci – leandri, palmieri, portocali –, e o căsuţă albă, unde, într-un colţişor răcoros, cu o plită mică pentru fiertul cafelei, îmi am şi eu biroul: o masă de lemn acoperită cu muşama, unde scriu noaptea. Ceva mai departe e Oraşul. Acolo mergem din când în când să ne întâlnim prietenii, să colindăm librăriile şi, eventual, să duc o carte nouă la sediul editurii, unde un alt Silviu Lupescu conduce un alt Polirom. Aş putea-o duce aşa vreme îndelungată. Şi, apropo, acolo, în lumea aceea paralelă, joc din când în când tenis – nu extraordinar, dar bine – şi bat dumnezeieşte la tobe.

CV - Radu Pavel Gheo: Scriitor, traducător, redactor de carte

Numele: Pavel Gheorghiţă Radu
Data şi locul naşterii: 3 octombrie 1969, Oraviţa, judeţul Caraş-Severin
Starea civilă: căsătorit cu Alina Radu, au doi copii.
Studiile şi cariera:
- A absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest Timişoara, secţia română-engleză.
- În 2014 a obţinut titlul de doctor în Filologie, acordat de Universitatea de Vest Timişoara.
- A fost profesor de limba engleză în Timişoara şi Iaşi, realizator de emisiuni culturale la Radio Iaşi, apoi vânzător la KFC Redmond, Trader Joe’s Bellevue şi la librăria Barnes & Noble Bellevue (statul Washington, SUA). În prezent este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom.
- Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN Club România.
- A publicat volumele de proză şi eseistică „Valea Cerului Senin“ (1997), „Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a“ (2003, 2004, 2013), „Românii e deştepţi“ (2004, 2006, 2014), „Fairia – o lume îndepărtată“ (2004, 2016), „DEX-ul şi sexul“ (2005, 2016), „Numele mierlei“ (2008), „Noapte bună, copii!“ (2010), „Disco Titanic“ (2016).
Locuieşte în: Timişoara.

Acest interviu a fost publicat şi în ziarul „Weekend Adevărul“ din 23 decembrie 2016.