Mihai Şora, din nou în liceul timişorean pe care l-a absolvit în 1934. „Era locul în care, respectându-te pe tine, învăţai să-i respecţi şi să-i admiri pe ceilalţi“

Mihai Şora, din nou în liceul timişorean pe care l-a absolvit în 1934. „Era locul în care, respectându-te pe tine, învăţai să-i respecţi şi să-i admiri pe ceilalţi“

Mihai Şora pe treptele Colegiului Naţional „Constantin Diaconovici Loga“ FOTO Luiza Şora

Mihai Şora a intrat din nou în Liceul „C.D. Loga“, unde a învăţat în perioada 1927-1934. Filosoful s-a aşezat pe treptele de la intrare şi a plâns.

Prezent la Timişoara cu ocazia festivalului de literatură FILT 2018, filosoful Mihai Şora a profitat de ocazie să viziteze liceul unde a studiat. Născut la Ianova (judeţul Timiş), în 1916, Mihai Şora a fost elev la C.D. Loga în perioada 1927-1934. Iată ce a scris filosoful pe pagina sa de Facebook. 
 
“Sunt şaisprezece. 
 
Şaisprezece trepte care duc spre etajul unde era clasa mea.
 
Mă văd şi acum în pragul uşii principale a Liceului, luându-mi avânt şi urcând – în trei salturi – aceste trepte.
Din anul 1927, când am ajuns pentru prima oară în clădirea Liceului „Constantin Diaconovici Loga“ din Timişoara, şi până în vara anului 1934, când am absolvit, intrarea a fost mereu aceeaşi: o impunătoare uşă din lemn masiv pe care o deschideau şi profesorii, şi elevii. 
 
Faptul însuşi că elevii nu intrau pe uşa din dos, ci chiar împingând maiestoasa uşă din faţă, le dădea un fel de solemnitate, umplea gestul lor cu un înţeles mai adânc: era, în această intrare comună, rânduiala lui „ce se cuvine“ (şi ce nu) – pentru cei mici, ca şi pentru dascălii lor; un ritual nescris, dar interiorizat de toţi, în care îţi lăsai afară insolenţele, necuviinţa, asperităţile vieţii private (dacă se întâmpla ca ele să apară). 
Tot ce era (ori ar fi putut deveni) grosolănie, necinste, josnicie nu trecea de Înalta Poartă a Liceului „Constantin Diaconovici Loga“ din Timişoara.
 
Şi închipuiţi-vă clădirea Liceului nu pe o stradă liniştită, cum este astăzi, printre alte clădiri publice, blocuri, case, parcuri ale Timişoarei, ci – cum era odinioară – la marginea unui lan de porumb, piatră peste piatră în mijlocul unui câmp, cu băieţi venind din toate părţile Banatului, pe jos, în căruţă ori cu trăsura, din familii sărmane ori mai înstărite, pentru care – în aceeaşi măsură – Şcoala era loc al cunoaşterii, al bunei-cuviinţe, al temeiniciei: locul în care – respectându-te pe tine – învăţai să-i respecţi şi să-i admiri pe ceilalţi.
 
Îl văd pe G. Călinescu ţinând sub braţ un catalog şi coborând aceste trepte; îi văd pe profesorii mei de matematică, Domnul Augustin Coman şi Domnul Vasile Mioc, pe cel de limba română – Domnul Silviu Bejan, pe cel de filosofie şi limbi clasice – Domnul Constantin Cioflec: 
„– Bună ziua, Domnule Profesor!
– Bună ziua, Domnule Elev!“
 
Cea mai extravagantă abatere de la buna purtare, în anii mei de liceu, au fost salturile prin care urcam cele şaisprezece trepte: nu înainte de a-mi fi luat elanul, la intrare, în dreptul uşii principale, şi de-a fi aşteptat să treacă toţi colegii care urcau la pas. 
 
Eram de pe atunci – şi în pofida fabulei – o ţestoasă cam ciudată: săritoare.
 
Zilele trecute, am intrat din nou în Liceul meu timişorean şi, pentru întâia oară, în loc să sar aceste trepte, am şezut şi am plâns. 
 
Şi mi-am adus aminte de oamenii care nu mai sunt, de frumuseţea lor, a locului pe care – cu cinstea, cu înţelepciunea şi dăruirea lor – ei l-au sfinţit.
 
Iar inima mi-a bătut mai puternic văzând, de la intrare, lângă steagul României, steagul Europei – bucata aceasta de cer albastru, înstelat, la care, nici în cele mai îndrăzneţe visuri ale dascălilor mei ori ale mele, acum o sută de ani, nu am fi visat”.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: