Cum a fost copilăria marelui actor Dem Rădulescu: „Am învăţat germana în gară, cerând pâine ofiţerilor nemţi” FOTO VIDEO
0
Dem Rădulescu se află pe lista personalităţilor pe care Vâlcea le-a dat ţării şi lumii. S-a născut în 1931 la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori.
Tatăl marelui actor Dem Rădulescu a fost patronul unei cojocării care a dat faliment, iar apoi a fost responsabilul unei pescării a „Federalei Cozia” şi de aici şi porecla de Bibanu´, aflată în centrul Râmnicului, lângă actuala hală. Din acest motiv, copilăria celor trei copii ai familiei Rădulescu a fost influenţată major de stilul de viaţă şi ritul negustoresc al anilor ‘30.
Mama era din Ardeal, iar stilul ei aşezat şi controlat aveau să-şi pună amprenta şi pe caracterul mezinului născut sub numele Dumitru. Fraţii săi mai mari au fost şi ei „oameni cu carte”: unul a fost colonel de armată şi celălalt aviator, dar despre cel din urmă, din cauza înclinaţiie sale politice, nu avea să pomenească mai târziu în bibliografia sa.
Înainte de a fi actor, Dem Rădulescu a cochetat cu sportul: a fost boxer la categoria semi-mijlocie, şi chiar a obţinut o stea de aur la un campionat de box, la Râmnicu Vâlcea. Oraşul din care provine l-a numit „cetăţean de onoare” post-mortem şi a dat unui bulevard numele său.
Iată cum arată oraşul natal în timpul copilăriei marelui actor Dem Rădulescu:
„Am amintiri de la trei ani”
În toamna anului trecut s-au împlinit două decenii de la despărţirea de marele geniu al comediei româneşti. S-a născut şi a copilărit în Râmnicu Vâlcea, oraş de care avea să-şi amintească, cu nostalgie, ori de câte ori era întrebat, chiar dacă a prins timpuri nu tocmai fericite, în perioada dintre cele două războaie mondiale şi de după.
„Ştiu de la vârsta de trei ani multe lucruri pe care le-am făcut. Mi-au rămas întipărite şi simt durere fizică la gândul copilăriei... Stau cu o nostalgie şi cu o durere fantastică, pentru că trăiesc din amintiri.”, avea să recunoască într-o ediţie a emisiunii TVR „Profesioniştii”, moderată de Eugenia Vodă. Despre perioada tulbure din Istoria României avea să spună: „A venit războiul. Şi a prăpădit lumea”.
„Am învăţat germana în gară, cerând pâine ofiţerilor nemţi”
Cu toate acestea povestea cu o plăcere nedisimulată despre întâmplările trăite în micul târguşor de la poalele Capelei, de pe malurile Oltului: „Trăiai foarte greu, cu ce găseai, cu ce ne mai dădeau nemţii... Aşa am învăţat limba germană – în gară la Vâlcea”, acolo unde se ducea „cu băieţii” şi „cerşea” câte o bucată în pâine ofiţerilor germani care se îndreptau cu trenul spre frontul din Grecia, URSS.
Avea să recunoască însă că nu o făcea de foame, ci de amuzament: „Nu o făceam din disperare, ne mai jucam. Ce să-i spui neamţului? Noi ceream pâine şi el ne arunca câte un măr şi ne striga «marş»”, mărturisea actorul.
„Jumătate de oraş a venit să vadă prizonierul sovietic. Am plâns”
Imagini din culisele războiului i s-au întipărit pentru totdeauna în memorie, cum a fost episodul în care jumătate din oraş a ieşit să vadă un prizonier rus: „Au fost prinşi nişte prizonieri. Nu ştiu cum, a trecut prin Vâlcea un ofiţer rus dezarmat. L-au coborât în gară. Nu ştiu pentru ce. A aflat tot oraşul de 15.000 de locuitori, la vremea aceea. A venit jumătate de oraş să-l vadă pe ofiţerul sovietic”, povestea maestrul amuzat.
Îşi amintea despre prizonier că era „un blond frumuşel, fără chipiu, cu gradele pe umăr”, la care lumea se uita „ca la o maimuţă în cuşcă”, dar faţă de care a simţit milă, motiv pentru care „a plâns în gară”, deşi avea doar 8 - 9 ani.
Refugiaţii polonezi, primiţi la Vâlcea „cu tot ce aveau localnicii mai bun”
I-au rămas întipărite pe retină inclusiv imaginile cu prizonierii sârbi, evrei „cu capul printre gratii” cerând apă, dar cele mai multe amintiri le are despre prizonierii polonezi: „Cine nu ştie, îi spun eu cum au fost primiţi polonezii în România, cum au trăit în casele oamenilor, la Râmnicu Vâlcea şi cum li se dădea tot ce avea omul în casă”.
În toamna anului 1939 a avut loc un exod masiv al populaţiei civile, dar şi al militarilor din Polonia, ocupată în acele vremuri de trupele germane şi ruseşti. Vâlcea a fost unul dintre judeţele cele mai implicate în problema găzduirii refugiaţilor polonezi, având posibilităţi multiple de cazare atât în cele trei staţiuni balneare: Băile Govora, Călimăneşti şi Olăneşti, cât şi în Drăgăşani, Ocnele Mari, Brezoi sau Râmnicu Vâlcea.
Chiar membri ai Guvernului polonez în exil au fost găzduiţi în Băile Govora, unde circulă o poveste potrivit căreia o parte din tezaurul polonezilor, mai bine de trei tone de aur, ar fi fost ascunse în buncărul unui hotel aparţinând Băncii Naţionale a României, unde a funcţionat şi imprimeria naţională, poveste care însă nu a fost niciodată confirmată oficial.
„Ofiţerii polonezi erau nişte oameni de o educaţie rară, de o cinste exemplară, oameni calzi şi apropiaţi, cum rar am văzut aşa ceva”, avea să-şi amintească şi Dem Rădulescu.
De unde i se trage porecla de Bibanu´
Actorul provine dintr-o familie de negustori care a avut trei băieţi: „N-am fost nişte bogătaşi, dar era o atmosferă plăcută în familie”, avea să mărturisească acesta. „Tata a avut întâi o Cojocărie. Avea nişte cojoace superbe brodate, căciuli, pieptare etc. Pe urmă a dat faliment, că a intrat în politică. Era liberal. La un moment dat, se făcuse o Federală - Cozia şi la un moment dat el răspundea de toată Secţia de pescărie.” Magazinul se afla chiar în Piaţa Centrală din Râmnicu Vâlcea, lângă Hala – monument istoric în care şi astăzi se vând diverse produse alimentare.
De aici i se trage porecla de „Bibanu´”, în urma unei întâmplări al cărei protagonist nu a fost el, ci unul dintre fraţi care s-a dus la şcoală cu un peşte, un biban, pentru profesorul care dorea să-l prezinte ca material didactic. La început poreclit a aparţinut fratelui mai mare, apoi a moştenit-o şi mezinul.
„După aia mi-au zis «Fratele lu' Bibanu´», pe urmă porecla s-a prins de mine. Unii au pus-o-în chip de nume - pe afiş, că în ultimele clase de liceu, am jucat în nişte spectacole împreună cu colegii mei”, povestea Dem Rădulescu decenii mai târziu.
O poreclă care avea să-l marcheze pe viaţă: „Acolo (în liceu – n.r.) am apărut pentru prima dată cu numele ăsta: Rădulescu-Bibanu. După ce am intrat la Teatru, m-am pomenit într-o zi că un student din anul III, Emil Reisenauer, vâlcean de-al meu, striga după mine «Mă, Bibanule!». Şi parcă a dat cu flit... Că Bibanu´ am rămas”. Apropiaţii i-au spus ulterior Bibu.
Fratele idolatrizat, care nu a fost pomenit în bibliografia de dinainte de ´89
Dem Rădulescu a avut doi fraţi mai mari, pe care, spunea el, i-a iubit enorm. Unul dintre ei a fost pilot – aviator, a făcut şcoala la Braşov, dar „a avut o istorie mai zbuciumată”, din cauza înclinaţiilor sale politice. „A făcut şi puşcărie, că era ţărănist, cu Maniu. Punea afişe mici, cu ochiul, că ochiul era simbolul ţărăniştilor, ai lui Maniu. Cei de la Securitate l-au rugat pe tata, să-l convingă să se liniştească. A murit înjurându-i pe comunişti. A contractat o boală şi a murit, acasă”.
Înainte însă de acest episod a încercat să fugă din ţară, în America. A fost prins pe un vas în Turcia şi a fost adus acasă, prin Rusia: „A fost adus de ruşi, schingiuit, căci veniseră comuniştii la putere”, îşi amintea actorul despre fratele care nu a apărut niciodată în bibliografia sa.
Un frate cu un curaj fantastic, pe care l-a idolatrizat, dar care era practic în antiteză cu mezinul extrem de timid, care doar uneori prinde curaj. „Nu l-am amintit niciodată în bibliografia mea şi nu fac din asta o laudă... (prin comparaţie – n.r.) sunt un om foarte la locul meu. Eu am o clipă când îmi pierd controlul şi devin fiară. Mi se întâmplă rar”, avea să spună după mulţi ani de la căderea comunismului.
Primul cuplet, recitat la 17 ani, în sala de box
Un control pe care l-a căpătat datorită sportului: „Am făcut sport, box”, amintea Dem Rădulescu fără să se laude că a fost chiar campion la juniori. De altfel tot în sala de box din Râmnicu Vâlcea în care se antrena avea să recite şi prima dată în viaţă lui, la 17 ani, când a participat la un bal.
„N-am recitat până la 17 ani, n-am ieşit (în faţa publicului – n.r.), nu mă punea nimeni. Eram timidul clasei. Prima poezie recitată a fost un cuplet al lui Tănase. L-am spus la o reuniune în sala de box”, avea să recunoască actorul.
Locul în care a învăţat să se călească, a fost şi cel care a reprezentat scena primului pas în cariera sa de mai târziu, practic sala de box a fost martoră a debutului său în actorie.
Dar despre cum a ajuns să cocheteze cu actoria îşi amintea doar că se ducea pe ascuns la teatru. În acele timpuri, exista în Râmnicu Vâlcea doar Teatrul „Adreani“, unde mai poposeau actorii din Capitală: „Nu aveam voie la teatru. Elevii mai mari se îmbrăcau în pompieri, ţigănci, grefieri, poliţişti, ca să vadă un spectacol. Te exmatriculau (dacă te prindeau – n.r.)”.
Şi la film se fofila, după şcoală. „Aveam cursuri la şcoală până la 18:00 şi la 18:30 – 19:00 mă fofilam că nu prea aveam bani, în sala de film şi mă duceam acasă şi mă bătea mama, de unde viu eu iarna, la ora 21:30”, mai povestea Dem Rădulescu amintindu-şi că „devora” filmele.
Memorabilă întâlnirea cu Tănase: a fugit de acasă, pentru a-l vedea
La teatru, în Râmnicu Vâlcea, l-a văzut prima dată pe marele Tănase şi trupa lui. „Mai veneau trupe, rar, când eram eu mic, la Râmnicu Vâlcea. Îmi spunea tata că veneau actorii mari care jucau sau impresarii intrau în prăvăliile negustorilor şi vindeau bilete...”
Mama, considera că spectacolele în care ţinutele actriţelor erau mult prea sumare, nu sunt pentru copii. Aşa că a fugit de acasă, fără să spună nimănui, ca să-l vadă pe Tănase. Nu a prins decât final, dar şi aşa momentul i s-a părut memorabil:
„Mama a regretat până târziu, înainte de a muri că nu mi-a dat voie să mă duc la Tănase, că eram prea mic. A zis că sunt femei goale. Am fugit de-acasă, la un spectacol şi l-am văzut pe Tănase în actul doi. Am intrat. Era lume... Veneau oameni de la ţară, cu căruţe, ca la Maglavit, la Petrache Lupu. Am intrat şi era un individ pe o masă, că nu se vedea, nu puteai să vezi scena. Şi printre picioarele unuia care stătea pe masă, am băgat capul şi l-am văzut pe Tănase! Era spre sfârşitul actului doi şi Tănase a intrat şi a spus: «Am jucat, am jucat, bani vi i-am luat, vi i-am luat, v-am salutat!». Lumea urla, aplauda...”, a mai povestit Dem Rădulescu despre unul dintre momentele care i-au marcat viaţa pentru totdeauna.
În vara anului 1935, toată România vorbea despre fenomenul de la Maglavit – o localitate din Dolj în care un cioban pe nume Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu. Unii l-au catalogat nebun, alţii „sfânt”, dar ce a urmat a întrecut orice închipuire „Puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului”.
„Am citit primul manual de artă dramatică tremurând”
Un alt moment care l-a marcat a fost cel în care a citit primul manual de artă dramatică. Avea nici 15 ani, la vremea aceea, era elev al Liceului pe atunci, astăzi Colegiul Naţional Alexandru Lahovari, când „i-a picat” în mână o carte de la biblioteca şcolii:
„Ca să vedeţi că nimic din viaţa omului nu este întâmplător, am dat peste o carte. Nu eram un premiant. Prin ultimii ani am luat o diplomă de merit. Am fost corijent la matematică. Eram un elev mediu. Dar cum poţi să-ţi explici că dintre toate cărţile pe care le-am frunzărit, m-am oprit să-mi tremure mâna pe o carte! „Arta dramatică”, nu ştiu de cine era scrisă, dar îmi amintesc că avea scoarţele roase. Am citit-o, tremurându-mi cartea în mână! Asta, dar şi „Ora veselă”, de Ion Manu”, a povestit Dem Rădulescu.
Maestrul a recunoscut că la vremea respectivă nu a înţeles mare lucru din ce a citit. „N-am înţeles mai nimic”, a mărturisit actorul avea să spună că a ajuns o celebritate, construindu-se din „bucăţele”, că „n-a vrut să fie mare”, dar „a jucat” şi chiar şi atunci când a avut de spus doar trei replici, „le-a spus cu tot sufletul”.
Şi că ajuns mare datorită oamenilor uriaşi care i-au fost în jur, şi a faptului că a fost pupat pe frunte de marele actor George Calboreanu, cu care a avut şansa să joace la începuturi şi care i-a urat să aibă o carieră frumoasă. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Vă recomandăm şi:
Motivele iei româneşti, copiate într-o colecţie din revista „Vogue”. „Ne cerem scuze sincere”
Se încarcă comentariile...
