FOTO Ghetoul în care se moare pentru o bucată de pâine

Din spatele Gării de Vest, unde se termină Ploieştiul, începe o altă lume, cea a căutătorilor de fier vechi. Un teren brăzdat de gropi, tărâm al sărăciei, în care şi viaţa, şi moartea au alte reguli.

Terenul din spatele Gării de Vest din Ploieşti seamănă cu un decor dintr-un film de război. Ca nişte vene săpate în carnea pământului după o traiectorie capricioasă, tranşeele adânci se întind pe sute de metri şi, la o primă impresie, par lipsite de sens.

Nu şi pentru cei aproximativ 30 de oameni care s-au stabilit în ghetou. Tot pământul din jur era împânzit, în urmă cu aproximativ zece ani, de reţele dezafectate ale Distrigaz. Căutătorii de fier vechi au scormonit după conducte, iar în timp, săpăturile, tot mai adânci, au format gropile imense, mai înalte decât un stat de om.

Între ghetou şi cei 100 de metri până la primul bloc, până la civilizaţie, este o barieră vie de nepătruns. Zeci de câini latră şi alertează oamenii din colonie că se apropie un vizitator. Trebuie să fii condus pentru a ajunge la ei şi să-i urmezi în calea sinuoasă trasată de gropi.

Pâine şi moarte

În tranşeele din care îşi scot bucata de pâine, oamenii au întâlnit şi moartea. Marţi, 13 noiembrie, Alexandru, un tânăr de 20 de ani stabilit în ghetou a murit, după ce un perete al unei gropi s-a prăbuşit peste el.

A fost asfixiat sunt greutatea a trei metri cubi de pământ, iar comunitatea din colonie, 30 de suflete, s-a oprit din săpat, pentru câteva ore, pentru a-şi plânge prietenul. De mult timp nu mai trecuse atâta lume prin colonie ca în acea zi: poliţişti, medici, pompieri, reporteri.

„Ne-am dat seama, atunci, că ceea ce facem nu este bine, că putem să murim de fiecare dată când săpăm încă un metru sau să ieşim mutilaţi. Ne-am gândit în toate felurile şi, dacă este să o iei pe partea teologică, atât a vrut Dumnezeu să îi dea lui viaţă. Pentru noi, Alexandru este un erou, putea să fie oricare în locul lui în acea zi", spune Marius Conac, un tânăr stabilit în colonie. Te surprinde cu un limbaj şi un aspect îngrijit, deşi abia a lăsat târnăcopul şi vine să vorbească dintr-o tranşee.

Viaţă de conjunctură

Ca el sunt majoritatea din colonie, curaţi, civilizaţi şi cu ceva şcoală, oameni care trăiesc o astfel de viaţă din ghinion şi conjuctură.

Marius explică: „Trăiesc aici de la 14 ani, acum am 25 şi 6 copii. Credeţi că îmi convine să sap toată ziua şi să mor în gropile astea? Nu. Am lucrat trei ani în construcţii, ca brutar şi ca instalator. Dar când era vorba să dea pe cineva afară, se uitau un pic la culoarea feţei şi eu eram ales. Nu puteai să spui nimic de discriminare. Aşa că nu am ce să fac. Din fier vechi faci bani mai rapid, dar cu riscuri mai mari".

Conac cântă la chitară pentru oamenii din ghetou, pentru că are voce frumoasă şi îşi învaţă copiii engleza.

Dă un exemplu uneia dintre fetiţele sale cum că „three", în funcţie de pronunţie poate însemna „trei", dar şi „copac". „Am nişte copii foarte deştepţi, cinci fete şi un băiat de 4 ani. Au note bune la şcoală, sunt lăudaţi de profesori şi ne ocupăm să-şi facă temele. Colegii nici nu ştiu că vin din ghetou, pentru că sunt întotdeauna curaţi şi au uniforme spălate şi călcate. Pentru ei facem toate aceste sacrificii", mai spune Marius.

În fiecare dimineaţă, printre tranşeele ghetoului, sărind cu agilitate peste şanţuri, copiii pleacă spre şcoală. Sunt legătura luminoasă a coloniei cu lumea, o rază de speranţă pentru un viitor departe de sărăcie şi moarte.

Ignoraţi de autorităţi

Tânărul a cumpărat un generator, iar cei mici au televizor şi lumină să-şi facă temele, chiar dacă pereţii „casei" sunt din carton sau folii. Alte cocioabe din ghetou nu au geamuri şi sunt învelite cu preşuri sau improvizaţii textile sau de plastic, înconjurate de maldăre de gunoaie prin care îşi fac de lucru nişte căţei de câteva săptămâni. Chiar şi un iepure şi-a găsit un culcuş într-o margine de cocioabă.

„Ne-am dori şi noi alte case decât astea, dar autorităţile nici nu ne bagă în seamă. Avem depuse cereri pentru locuinţe sociale de ani buni şi nu s-a rezolvat nimic. Măcar nişte lemne pentru iarnă ne-ar trebui, dar nu avem speranţe. Norocul nostru este că avem copii sănătoşi, iarna trecută am crezut că murim de frig", spune şi soacra lui Marius, Lidia David, întorsă din oraş cu trei saci de bidoane din plastic.

A adunat în ultimele zile o grămadă impresionantă, iar atunci când merge la „lucru" are un baston cu un cârlig de fier în capăt, să le adune mai uşor.

Fiind femeie, ea nu sapă în tranşee după fierul vechi. Ghetoul are regulile lui. Femeile adună pet-uri, au grijă de copii, spală şi fac de mâncare. Doar bărbaţii îşi pun viaţa la bătaie. Dacă vor păţi ceva, un altul le va lua locul în familie şi, astfel, copiii asigură continuitatea.

Vis din ghetou

 „Îmi doresc ca peste 10 ani să nu mai fiu aici. Seara, înainte să adorm, am un singur vis: să am o maşină, nu cine ştie ce, o casă, cât de mică, să mă întorc după-amiază de la serviciu şi să mă aştepte soţia cu masa. Apoi să stăm cu cei mici şi să ne uităm la televizor şi să vorbim. Este tot ce-mi doresc de la viaţă", spune Marius.

Secretul împărtăşit îl aduce cu picioarele pe pământ. Pune mâna pe târnăcop şi se îndreaptă către colegii de tranşee. Doar nu poate pierde toată ziua la vorbă, visând cu ochii deschişi. Diseară trebuie să le pună copiilor pâine pe masă. Meditaţiile la engleză, chitara şi vorbitul nu ţin de foame.