Cum îi lăuda un mare istoric grec pe români, acum două secole: „Sunt frumoşi la figură, cu multă inteligenţă”
0
În secţia Colecţii Speciale a Bibliotecii Judeţene Argeş se află o carte extrem de rară: volumul „Istoria generală a Daciei saŭ a Transilvanieĭ, Ţerei Muntenescǐ şi a Moldovei“, tipărită la Viena în 1818 şi scrisă de istoricul şi exegetul grec Dionisie Fotino, stabilit în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVIII-lea.
Am vorbit despre această carte rară, despre autorul ei şi despre cum erau descrişi românii acum două secole cu Gabriela Tomescu, responsabil Colecţii Speciale la Biblioteca Judeţeană Argeş
Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la trecerea în nefiinţă a unuia dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ultimei generaţii de învăţati de sorginte bizantină, Dionisie Fotino (1777-1821).
Istoric, muzician, exeget, pedagog, pictor şi poet, originar din Grecia, cu numele Dionysios Foteinos Moraitis, acesta a fost unul dintre cei mai mari învăţaţi greci care s-au stabilit în Ţara Românească, în perioada 1796-1797.
Născut în 1777, în localitatea Patras din peninsula Peloponez (Grecia), el a deprins de mic plăcerea de a studia de la tatăl său, medicul sultanului Abdul Hamid I. Tatăl lui Dionisie, Atanasie era pasionat deopotrivă şi de muzică, fiind psalt al Marii Biserici din Constantinopol (azi Catedrala Sfânta Sofia). Talentul muzical l-a moştenit şi Dionisie care, în copilărie, a învăţat muzica bizantină de la tatăl său, iar mai târziu a urmat cursurile de muzică ale Şcolii Patriarhale din Constantinopol, avându-i ca profesori pe renumiţii Iacov Protopsaltul şi Petros Vizantie.
După ce în 1797, s-a înscris la Academia Domnească din Bucureşti, el a început să studieze pianul, tamburul şi kemanul, cunoscând cu această ocazie muzica clasică europeană.
Istoricul grec a fost mentorul lui Anton Pann
Dionisie Fotino a fost numit, pentru scurt timp, profesor de muzică bizantină la Şcoala de pe lângă Mănăstirea Căldăruşani, iar în perioada 1809-1816, la Academia Domnească din Bucureşti, a predat muzică bizantină, pedagogie muzicală şi a fost mentorul multor generaţii de studenţi, între care s-au remarcat două dintre cele mai importante personalităţi ale muzicii bisericeşti româneşti: Anton Pann şi Episcopul Chesarie al Buzăului.
Pasiunea pentru istorie şi dragostea pentru ţara în care a ajuns să se stabilească l-a determinat pe Dionisie Fotino să alcătuiască o lucrare, de mare amploare, pe care nimeni până atunci nu se mai gândise s-o elaboreze: „Istoria generală a Daciei saŭ a Transilvanieĭ, Ţerei Muntenescǐ şi a Moldovei“, lucrare în trei volume, ce prezintă, în mod concentrat, istoria acestor meleaguri de la întemeierea Daciei până la începutul secolului al XIX-lea.
Lucrarea a fost tipărită la Viena, Pentru elaborarea acestei lucrări, Dionisie Fotino a avut sprijinul boierului Iordache Filipescu, care i-a pus la dispoziţie toate documentele de care avea nevoie, ajutându-l şi cu publicarea. Intitulată „Istoria generală a Daciei saŭ a Transilvanieĭ, Ţerei Muntenescǐ şi a Moldovei“, ea a fost publicată, pe cheltuiala autorului, dar şi a boierului Filipescu, la Viena, în 1818.
La ora actuală mai sunt în lume doar câteva exemplare, unul dintre ele fiind in secţia Colecţii speciale a Bibliotecii Judeţene Argeş.
„Cartea are 321 de pagini şi este tipărită în limba română cu caractere chirilice. Este legată în piele, având la cotor ornamente florale aurite. Starea de conservare a volumului este bună, având în vedere vechimea de două secole a acestuia: pielea este puţin roasă la cotor, iar filele uşor îngălbenite. Ceea ce atrage atenţia, încă de la început, este o ilustraţie aflată pe pagina de gardă, ce prezintă acvila bicefală rusească ce ţine în gheare cele două steme: stema Ţării Româneşti şi stema Moldovei, toate acestea fiind ocrotite de puterea divină”, precizează Gabriela Tomescu.
„Istoria generală a Daciei saŭ a Transilvanieĭ, Ţerei Muntenescǐ şi a Moldovei“ (Tomul A) este structurată în trei părţi. Partea primă sau Epoca I prezintă istoria dacilor înainte de Hristos, până la Traian, Partea a doua sau Epoca a II-a, ne relatează evenimentele istorice, de la anul 106 d.Hr. până la strămutarea coloniilor romane peste Dunăre în Moesia, sub împăratul Aurelian (285 d.Hr.), iar Partea a treia sau Epoca III, de la 285 d.Hr până la întemeierea Ţării Româneşti, sub Radu Negru şi, respectiv, a Moldovei sub Dragoş Vodă, precum şi istoria românilor din Moesia şi a Imperiului Româno-Bulgar.
Dincolo de caracterul ştiinţific şi riguros al lucrării, răzbate şi un sentiment de dragoste pentru ţara care l-a adoptat, dar şi pentru locuitorii săi: „Românii în genere sunt înalţi la statură, bine făcuţi, frumoşi la figură, cu multă inteligenţă şi cu constituţie sănătoasă... Ei sunt oameni foarte buni, liniştiţi, supuşi şi războinici virtuoşi...“
„Românii în genere se arată leneşi”
Dionisie Fotino aduce şi unele critici românilor în cartea publicată în 1818: „Românii în genere se arată leneşi, fiindcă nu îngrijesc să muncească mai mult decât le trebuieşte ca să-şi plătească darea şi să-şi procure ale vieţuirii. Aceasta însă nu e un defect natural la ei; ei nu caută a se îmbogăţi, văzând că tot ce dobândesc li se răpeşte sub diverse pretexte... Românii, cu toate că sunt liberi, nu au însă şi sentimentul libertăţii. Acesta nu vine de la natură, ci de la servitutea cu care au fost apăsaţi şi de la dominarea de care au fost umiliţi... Nu mai vorbesc despre ale guvernului, ci zic numai că în starea în care se găseşte astăzi Ţara Românească trebuieşte un guvern stabil şi de mai mulţi ani, pentru ca să ajungă să poată aduce ţara în vechea ei strălucire, să ridice din ruine atâtea oraşe ce existau din vechime şi să restaureze atâtea sate, din care astăzi, la fiecare pas, nu vede cineva decât nişte triste rămăşiţe“.
În tomul al doilea al acestei cărţi, în primul capitol, Dionisie Fotino îl plasează pe Radu Negru Vodă ca fiind întâiul domnitor, cel care a coborât din Transilvania în Ţara Românească, unde: „A fundat oraşele Piteşti, Argeş, Târgovişte, Bucureştiul şi altele; a ridicat din nou Cetatea Giurgiu, care <fusese ridicată şi> de către romani; <şi care> se numea <atunci> Sânt Georgiu, adică Sfântul Gheorghe; şi strămutându-şi tronul de la Câmpulung la Argeş, a făcut şi acolo curte, şi biserică domnească tot sub numele de „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu“, în care se află până astăzi, în peristil (pridvor) şi statuia lui de piatră, însă sfărâmată“.
Un alt lucru menţionat de Fotino este legat de episodul din cronica Ţării Româneşti, considerată legendară la momentul actual, referitor la supunerea Basarabilor, strămoşii influentei familii a Craioveştilor de mai târziu:
„Pe timpul acesta, Banatul Craiovei era populat şi bine constituit sub guvernul domnilor pământeni din familia Basarabilor. Banul de atunci, văzând aşezarea lui Radu-Vodă în toată întinderea Ţării Munteneşti, şi preferând ca pe un domn aşa de tare să-l aibă mai bine ca amic şi apărător decât inamic şi vecin ameninţător, a venit împreună cu boierii săi şi închinându-se lui Radu, i s-a supus de bunăvoie şi cu condiţiuni ca să-i fie supus totdeauna aliat, însă autonom, ca şi strămoşii săi, în cârmuirea celor 5 judeţe, fără să se amestece domnul în nimic. Atunci Radu-Vodă l-a onorat cu titlul de veliţ, adică de preşedinte al consiliului domnesc, şi cu vargă de argint; după aceasta Banatul Craiovei s-a socotit ca loc supus Ţării Munteneşti, şi s-a numit Romania Mică“.
Se încarcă comentariile...
