Slatina de pe Culmea Pleşului, cea mai veche exploatare din Europa, victimă a „civilizaţiei“. Are 8.000 de ani

Slatina de pe Culmea Pleşului, cea mai veche exploatare din Europa, victimă a „civilizaţiei“. Are 8.000 de ani

Aşa arată zona izvorului, deşeuri find la tot pasul. FOTO Vasile Diaconu

Un arheolog atrage atenţia că un sit unde se află cea mai veche exploatare de slatină din Europa, care datează de acum 8.000 de ani, a ajuns loc de depozitarea gunoaielor

Ştiri pe aceeaşi temă

Situat pe versantul estic al Culmii Pleşului, deasupra satului
Lunca, din comuna Vânători Neamţ şi la doar câţiva kilometri de Cetatea Neamţului, Slatina este cel mai vechi izvor de apă sărată nu doar din România, ci din întreaga Europă, cercetări arheologice succesive demonstrând că a fost folosit continuu de circa 8.000 de ani. 
 
În trecut, datorită concentraţiei naturale foarte mari, circa 160 grame/litru, izvorul era folosit şi la extragerea sării, care devenea astfel o marfă pentru diverse tranzacţii comerciale. În prezent, comunităţile din zonă îl folosesc pentru gătit, dar mai ales la prepararea murăturilor. Cu toate că localnicii îi ştiu „valoarea“ şi o exploatează, aproape an de an în arealul izvorului se petrece o anomalie. 
 
Diverşi indivizi, folosesc zona pentru a depozita fel de fel de deşeuri, iar prinderea acestora este extrem de dificilă, locul
fiind izolat. Un ultim semnal de alarmă l-a tras, zilele trecute,
Vasile Diaconu, directorul Secţiei Muzeale Târgu Neamt din cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ, membru în Comisia Naţionaţă de Arheologie. 
 
„Cea mai veche exploatare de apă sărată din Europa, deci un sit arheologic excepţional, are nevoie de grija noastră! Avem tendinţa de a folosi acest sit arheologic drept un reper turistic şi istoric, însă nu reuşim să-l protejăm corespunzător. Chiar dacă izvorul sărat este exploatat şi în prezent, este cel puţin
supărător să vedem că numeroase deşeuri contaminează. Zona izvorului de la Lunca - Poiana Slatinii este monument istoric, înscris în Lista Monumentelor Istorice (NT- I-s-B-10515) , dar şi sit arheologic înscris în Repertoriul Arheologic Naţional (cod RAN -125034.01)“, a precizat arheologul. 
 
Vasile Diaconu este de părere că  că acest izvor trebuie să deservească comunităţile umane, însă
trebuie găsită soluţia prin care impactul antropic asupra mediului să fie minimal, consemnând pe pagina de Facebook: „Vă recomand să difuzăm aceste informaţii pentru a sensibiliza opinia publică şi pentru a împiedica alterarea viitoare a acestui monument istoric!“. 
 

Vetre de ardere, cenuşă, cărbuni, fragmente ceramice...

Săpăturile arheologice efectuate de specialiştii Complexului Muzeal Naţional Neamţ, împreună cu o serie de colaboratori britanici, francezi, germani şi spanioli, au evidenţiat milenare urme de exploatare. În cadrul cercetărilor s-au descoperit vestigii care atestă acest lucru, fiind vorba despre vetre de foc stratificate (utilizate la evaporarea apei pentru a obţine sarea), ceramică şi unelte. 
 
În plus, au fost efectuate datări cu Carbon 14, pentru autentificări certe, iar analizele chimice au arătat că apa acestui izvor are o concentaţie de şase ori mai mare decât cea din mare. Exploatarea consta în utilizarea focului pentru evaporarea saramurii şi cristalizarea sării în vase de ceramică, tehnică ce
poartă numele de brichetaj. 
 
Apa izvorului este folosită şi în prezent FOTO CMN Neamţ
 
„Studiile multidisciplinare referitoare la sare au subliniat rolul copleşitor al acestui mineral, distribuit inegal pe mapamond, în alimentaţie, sănătate umană şi animală, conservarea alimentelor pentru anotimpurile neproductive (...), ceea ce a condus în zonele continentale de interior la tendinţa de a controla, inclusiv militar, această resursă naturală de neînlocuit pentru viaţa umană în condiţii normale. Cea mai veche producţie de sare din lume este o exploatare de la începutul Neoliticului în Poiana Slatinei - Lunca, comuna Vânători-Neamţ, din România“.
 
Aceasta este concluzia unui studiu, „Exploatare de sare veche de 8.000 de ani, 6050-5500 î.Hr. - Izvoarele sărate din Moldova. Cercetări etnoarheologice“, publicat pe thraxusares.wordpress.com, în timp ce în „Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983-2012“ se arată: „putem vedea deja, în această producţie timpurie, şi o dorinţă de a produce pentru schimburi sau comercializare sau de creştere a acumulării de sare“. 
 
În ani, rodul muncii arheologilor s-a concretizat în descoperirea de noi şi noi vetre de ardere, la diferite adâncimi, cenuşă, cărbuni şi mari cantităţi de fragmente ceramice. O altă concluzie ar fi că vetrele de ardere erau utilizate în anotimpurile călduroase, pe ele fiind aşezate vase cu gura largă, în care era
fiartă slatina până la starea de huscă (sare umedă), care după uscare era folosită la schimburi, troc. 
 

Vă mai recomandăm să citiţi: 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările