Satul din inima munţilor, cu şosea nouă şi iluminat modern, unde oamenii înfruntă haitele de lupi VIDEO
0
Mai puţin de 20 de oameni trăiesc în Sohodol, un sat pitoresc din Munţii Poiana Ruscă, înconjurat de păduri, iar cea mai mare teamă a lor sunt lupii care dau târcoale gospodăriilor.
Mai puţin de 400 de oameni locuiesc în cele patru sate ale comunei Lelese din Ţinutul Pădurenilor: Cerişor, Lelese, Sohodol şi Runcu Mare.
Cea mai mică dintre aşezări, Sohodol, s-a depopulat aproape complet în ultimele decenii, din cauza izolării ei pe o creastă din Munţii Poiana Ruscă şi a drumurilor greu accesibile. Doar 20 de localnici mai trăiesc în Sohodol, însă pe timp de iarnă puţini dintre ei pot fi găsiţi în gospodăriile lor.
GALERIE FOTO CU OAMENII DIN ŢINUTUL PĂDURENILOR ÎN TRECUT
O şosea modernă construită în ultimele luni, între Lelese şi Sohodol, considerată unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din Ţinutul Pădurenilor, a scos din izolarea prelungită satul din munţi şi i-a făcut pe localnici mai optimişti în privinţa viitorului aşezării. În acelaşi timp, uliţele proaspăt asfaltate ale cătunului au fost luminate cu instalaţii cu Led-uri, ecologice.
Maria Muntean, una dintre localnicele din Sohodol. VIDEO: ADEVĂRUL. Daniel Guţă
Oamenii nu au scăpat însă de temerile cu care s-au obişnuit să trăiască în satul de munte. „Una dintre ele sunt animalele sălbatice, în special lupii, care dau târcoale oilor şi vitelor. Nu ştiu ce m-aş face dacă o să întâlnesc vreo haită de lupi, atrasă de animalele mele. Vânătorii îi mai alungă, cu puştile, dar lupii tot ne dau motive de teamă. Şi urşi sunt aici”, povesteşte Maria Muntean (63 de ani), o localnică din Sohodol. Chiar şi cu teama sălbăticiunilor care stăpânesc pădurile întinse de la capătul satului, femeia spune că nu ar părăsi locul pentru a trăi în Hunedoara, cel mai apropiat oraş, aflat la peste 30 de kilometri depărtare.
Sohodol. Foto: Daniel Guţă.
Sărbătoare în comuna Lelese. Foto: Romulus Vuia. volum: Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoara (1958 / digibuc.ro)
„Am locuit la oraş cea mai mare parte a vieţii mele, dar după ieşirea la pensie m-am mutat aici, pentru a creşte oi. Vara, locul este mai animat, în timp ce odată cu venirea iernii, oamenii se trag la oraş. Acum drumul este bun, astfel că una dintre grijile noastre de aici s-a risipit”, spune Maria.
Satul în secolul al XVIII-lea
Şi în urmă cu două secole şi jumătate, satul Sohodol era renumit pentru sălbăticia pădurii din jurul lui şi pentru traiul greu al sătenilor, ale căror ocupaţii tradiţionale erau creşterea animalelor şi muncile forestiere.
Foto: Romulus Vuia. volum: Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoara (1958 / digibuc.ro)
„Acest sat ocupă culmea unui munte. Teritoriul său, care se afla înainte în mijlocul unei păduri înfricoşătoare, iar acum, curăţat şi defrişat prin hărnicia locuitorilor, împărţit în două părţi de hotar, este atât de steril şi nerodnic încât, în afara culturilor de primăvară, nu produce nimic altceva. De aceea, locuitorii, fiind lipsiţi cu totul de culturi de toamnă, îşi acoperă necesităţile din comerţul cu animale mari şi mici în târgurile din Deva şi Hunedoara”, se arăta în Conscripţia Fiscală a Transilvaniei din 1750, potrivit Monografiei comunei Lelese – de Rusalin Işfănoni.
Sohodol. Foto: Daniel Guţă.
La începutul secolului XX, Sohodol avea aproape 300 de locuitori. În anii ´50, peste 200 de oameni încă locuiau în aşezarea cu aproape 100 de gospodării. În 1978, au mai rămas aproape 50 de localnici, iar în 2017 populaţia Sohodolului număra mai puţin de 20 de persoane, majoritatea vârstnici. Comuna Lelese, aflată la circa 30 de kilometri de Hunedoara, a rămas renumită pentru tradiţiile pădurenilor, păstrate cu străşnicie de secole şi pentru arta populară specifică zonei.
Fosta şcoală din Sohodol. Foto: Daniel Guţă.
În cele patru sate ale comunei Lelese mai locuiesc 400 de oameni. Fiecare dintre ele a avut câte o şcoală, unele vechi de aproape 100 de ani. Primii învăţători din Lelese au venit în satele din munţi la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial, spune primarul Ciprian Achim. Erau foşti soldaţi care au învăţat să scrie în anii petrecuţi pe front şi au vrut, la rândul lor, să îi înveţe pe copii scrisul şi cititul. La început, mulţi dintre localnici au refuzat să îşi lase copii la şcoală, pentru că aveau nevoie de ei în gospodărie şi la alte munci.
„S-au găsit fel şi fel de metode pentru a-i face pe copii să înveţe şcoală şi să îşi ajute în acelaşi timp familiile, muncind. Cei mai buni ani ai noştri, în privinţa şcolarizării, au fost 1960 – 1970, când în fiecare sat era câte o şcoală, iar fiecare dintre ele avea câte 30 – 40 de copii. Acum populaţia a plecat spre oraş sau spre alte ţări”, relata primarul Ciprian Achim.
Ţinutul Pădurenilor, de la poalele Munţilor Poiana Ruscă
Ţinutul Pădurenilor, o regiune pitorească din vestul ţării, se întinde la poalele Munţilor Poiana Ruscă, în judeţul Hunedoara, având în componenţă peste 40 de sate, înfiinţate pe coastele unor dealuri, şi pe văile râurilor şi pârâurilor care coboară spre Valea Mureşului, aproape toate înconjurate de păduri vaste. Multe dintre satele pădurenilor au fost atestate încă din Evul Mediu, când făceau parte din domeniile Hunedoarei şi Devei. De la mijlocul secolului XX, aproape toate aşezările din Ţinutul Pădurenilor au început să se depopuleze, iar cu timpul unele au dispărut cu totul, părăsite de ultimii lor locuitori şi înghiţite de păduri.
Ilustraţie din Ţinutul Pădurenilor. Foto: Romulus Vuia. volum: Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoara (1958 / digibuc.ro)
La începutul anilor ´50, înainte ca oamenii să fie atraşi în număr tot mai mare spre centrele industriale ale Hunedoarei, lăsându-şi gospodăriile în grija bunicilor, aproape 20.000 de oameni trăiau în satele din Ţinutul Pădurenilor, de patru ori mai mulţi decât în prezent. Aşezările de munte erau pline de viaţă, iar localnicii se ocupau că muncile forestiere, bocşitul (arderea cărbunelui pentru uzinele din Huendoara şi Govăjdia) agricultura, mineritul şi creşterea animalelor. Prelucrarea lemnului şi ţesăturile erau îndeletniciri transmise din generaţie în generaţie, iar straiele populare bogat împodobite erau purtate cu mândrie de pădureni. Exploatările miniere care asigurau cele mai bine plătite locuri de muncă s-au închis şi au contribuit la plecarea altor sute de familii, iar investiţiile în modernizarea vastei reţele de drumuri de pământ din zonă au demarat cu greu.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
