„Toţi românii ar trebui să fie mândri că Vlad le reprezintă ţara”. Ce l-a făcut pe organizatorul Arctic Ultra 6633 să spună aceste lucruri despre un clujean
0
„Este cel mai emoţionant moment cu care am avut de a face vreodată în 12 ani de când există această cursă. Românii ar trebui să fie mândri că Vlad le reprezintă ţara”, a spus Martin Like, organizatorul Arctic Ultra 6633 după ce a fost nevoit să-l scoată pe clujeanul Vlad Pop din cel mai dur ultramaraton din lume. Tânărul care a alergat pentru copiii de la MagiCamp a povestit pentru „Adevărul” cum a fost aventura din acest an.
Clujean, lăudat de organizatorul celui mai dur ultramaraton din lume, Arctic Ultra 6633: „ Toţi românii ar trebui să fie mândri că Vlad le reprezintă ţara”.
Clujeanul Vlad Pop fost obligat de organizatori să renunţe la cel mai dur ultramaraton din lume - Arctic Ultra 6633, dar a avut parte de cuvinte elogioase din partea acestora. Tânărul care a alergat pentru copiii de la MagiCamp a povestit pentru „Adevărul” cum a fost aventura din acest an la competiţia pe care au terminat-o anul acesta doar trei din cei 12 concurenţi înscrişi.
„Noaptea trecută am avut sarcina foarte grea de a-l scoate pe Vlad din cursă. Această cursă nu are legătură cu mine, acesta este cel mai emoţionant moment cu care am avut de a face vreodată în 12 ani de această cursă. În ultimele 12 luni, Vlad şi-a pus sufletul în pregătirea pentru acest eveniment, pe care îl face în numele copiilor din România care suferă de cancer. Dedicarea lui pentru cauză este uimitoare, iar dorinţa lui de a ajunge la Tuk este, probabil, cea mai puternică determinare pe care am vazut-o vreodată. Însă 2020 nu a fost să fie. Vlad pur şi simplu nu a fost într-o stare bună aseară, deoarece temperaturile au coborat la niveluri periculoase, aşa că decizia a fost luata corect 100% pentru a-l scoate din cursă, mult împotriva voinţei lui Vlad. Îl descriu pe Vlad drept „cel mai frumos om din lume” şi este unul dintre cei mai buni colegi ai mei care au ieşit vreodată din acest eveniment. Dar uneori trebuie să îi protejăm pe sportivi de ei înşişi, iar aseară a fost cazul. Vlad este un om minunat şi el va reveni mai puternic. Toţi românii ar trebui să fie mândri că Vlad le reprezintă ţara ... este un model pentru toţi”, a susţinut Martin Like, organizatorul Arctic Ultra 6633 într-o postare pe Facebook.
Cursa începută de clujeanul Vlad Pop s-a terminat în a 4-a zi de competiţie, după ce acesta a străbătut 350 de kilometri pe un frig crunt. Arctic Ultra 6633 a început în 27 februarie la Eagle Plains s-a încheiat în Tuktoyaktuk, Yukon, în partea de nord-vest a Canadei, doar trei din cei 12 participanţi înscrişi reuşind să termine cursa.
„Adevărul” a vorbit cu Vlad despre incredibila aventură pe care a avut-o la ultramaratonul, la care a alergat pentru a-i sprijini cu burse pe copiii bolanvi de cancer de la MagiCamp.
Care era starea ta de sănătate când medicii te-au eliminat din cursă pentru a te proteja? Cum eşti acum? Totul este în regulă?
După a patra noapte pe care am dormit-o într-o grotă de zăpadă, la -39°C şi vânt cu senzaţie reală -57°C, pe care am săpat-o cu oala de mâncare pe marginea drumului de gheaţă a râului Yukon mai aveam de parcurs 80 km până la Aklavik, următorul punct de control. Nu îmi amintesc la ce km m-am oprit să dorm, câte ore am dormit, nu ştiam ce zi este, dar când s-a făcut lumina am ieşit din grotă. Am mâncat, m-am hidratat şi am pornit la drum. Om fără chip, aşa m-am simţit în a cincea zi pentru ca era atât de frig încât faţa îmi era acoperită de gheaţă, genele erau picuri de gheaţă şi nu vedeam bine drumul. Teritoriul Nordic este un loc frumos, dar poate fi şi unul fără milă. În acest an, a testat participanţii 6633 Arctic Ultra în măsura în care majoritatea oamenilor ar considera insuportabil. Zi de zi ne-am confruntat cu unele dintre cele mai scăzute temperaturi din zona. Bătrânii ţinuturilor Yukon au spus că la fiecare 5 ani este o iarnă grea şi acesta a fost al cincilea an. Arcticul este un loc fără milă şi nu-i pasă cât de mare este cauza ta pentru care lupti. A fost o zi lungă în care mi-am văzut doar picioarele printr-un spaţiu mic între glugă şi fermoar, spaţiu care îmi permitea să respir. Era prea frig să mănânc sau să beau ceai, doar biscuiţii intrau prin spaţiul pe unde respiram. Mă transformam intr-un monstru de gheaţă şi sunetul paşilor a devenit unul meditativ, care m-a transpus acasă lângă familie şi în tabară MagiCAMP alături de copiii pe care i-am întâlnit.
Cu lăsarea serii organizatorii au observat ritmul mecanic de mers, iar când s-au apropiat cu maşina de mine nu i-am observat şi nu am oprit. Chiar şi când Scott, unul dintre medicii cursei, m-a oprit să vadă cum mă simt, eu nu l-am recunoscut iniţial. I-am spus că sunt bine, deşi eram eram într-o stare negativă, că am hainele şi sacul de dormit ude de seara trecută şi nu am de gând să mă opresc, mai aveam 20 km până la Aklavik unde mă aştepta un duş cald. Ştiam că-mi revin, am mai trecut prin starea asta. După un kilometru mergeam din nou ca un om beat pe drumul de gheaţă şi adormeam în timp ce mergeam. M-am trezit la un moment dat pe partea dreaptă a drumului în zăpadă până la genunchi şi atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi fac din nou o grotă în zăpadă şi să dorm. Am găsit un loc cu zăpadă până la brâu şi am început să sap cu oala de mâncare, gândindu-mă ce bună ar fi fost lopata lăsată acasă. Nu îmi amintesc cât timp a trecut şi nici nu mi-am dat seama când Martin şi Scott au venit lângă mine, dar mi-au spus că trebuie să ne urcăm în maşină. Nu eram constient ce făceau, eu eram concentrat la adăpost pentru că fiecare minut conta, îmi era tot mai frig. După ce au pus tot echipamentul în maşină m-au urcat de braţe şi pe mine. Nu înţelegeam ce se întâmplă, nici nu îmi amintesc foarte bine momentul, dar ţin minte că Martin mi-a spus că au luat decizia spre binele meu, că viaţa mea este mai importantă. La cât de obosit eram mi-a luat câteva momente să realizez. ”Asta înseamnă că … NU, nu vreau să mă scoateţi din joc. VREAU înapoi, duceţi-mă inapoi. NU pot să mă opresc, le-am promis copiilor MagiCAMP că nu mă opresc. NU pot să-mi încalc promisiunea.” Am început să plâng şi să-i rog să mă ducă înapoi, vreau să continui. Era prea târziu, cursa s-a încheiat la 350 km.
Descrie-ne te rog care au fost întâmplările deosebite, incidentele, provocările, peisajele, halucinaţiile, problemele pe care le-ai avut de înfruntat în fiecare zi a participării tale la 6633 Arctic Ultra?
În dimineaţa zilei de 28 februarie, drumul dinspre Eagle Plains către Arctic Circle a fost închis, iar organizatorii au decis să mergem 110 km în direcţia opusă pentru a începe cursa. Erau -30°C cu vânt, atât de frig încât, atunci când am coborât din maşină, ochelarii mei s-au transformat în gheaţă şi nu am putut vedea nimic. Doar câteva minute afară şi am avut senzaţia că trupul meu este înţepat de o mie de ace. O Doamne! Este cel mai rece start din istoria cursei şi acesta este doar începutul. Echipa de organizare era aproape gata. 3,2,1 ... când Martin a dat startul cursei, am alergat ca un nebun, nu pentru că vroiam să demonstrez ceva, ci pentru că îmi era frig şi trebuia să mă încălzesc.
În primii km corpul a început să-şi intre în ritm şi muşchii să se încălzească, dar gluga de la geacă pe care o aveam pe cap s-a transformat într-o peşteră de gheaţă. Vântul pe anumite porţiuni bătea din stânga atât de tare încât simţeam că trece prin toate straturile pe care le aveam pe mine. În spatele meu era Grant, din Australia şi Allan deţinătorul recordului de 160 km pe rachete de zăpadă, o legendă locală din asezarea Old Crow situată la 260 km de Eagle Plains. Am încercat să mă detaşez de timp, de alţi alergători şi să respect planul. Eram în competiţie doar cu mine însumi şi am pornit cu acelaşi gând ca anul trecut. Să termin cursa sănătos, timpul nu conta pentru că în astfel de curse nu contează că termini primul sau ultimul. Cu toţii suntem învingători.
În primele 48 de ore nu am dormit deloc şi natura mi-a oferit un spectacol de neuitat oferit de aurora boreala. În prima noapte, în drum spre James Creek, am început să am halucinaţii. Aurora boreală a luat forma soţiei mele, Raluca, apoi a mamei mele şi a tatălui meu. A fost copleşitor pentru că îi simţeam alături chiar dacă erau la mii de km distanţă. Dimineaţa când am ajuns la James Creek mi-am făcut două porţii de mâncare şi un termos de ceai negru pentru că punga cu furtun din spate (camel back) în care aveam ceai, mi-a îngheţat în primii km de la start şi nu m-am hidratat deloc. În acest punct anul trecut am dormit o oră şi jumătate, dar pentru că mă simţeam plin de energie am plecat după 30 minute spre Ford Mcpherson. Ştiam traseul de anul trecut, ştiam ce mă aşteaptă şi am pornit în ritmul meu. În astfel de curse treci prin mai multe faze de energie, dar în momentul în care depăşeşti acel prag de oboseală sau durere parcă corpul tău găseşte noi rezerve de energie.
În a doua noapte aurora boreală era pe tot cerul, în toată splendoarea ei. Mă aflam pe drumul Dempster, am trecut de semnul de bun venit în Teritorile Nordice şi simţeam că merg ca un om beat. Oboseala îşi facea prezenţa şi am început să adorm în timp ce mergeam. Mă trezeam câţiva metri mai departe şi nu imi aminteam cum am ajuns pe partea dreaptă a drumului. În dreapta mea am început să văd o vulpe sărind şi în stânga mea am văzut umbra unei persoane. A fost un sentiment foarte ciudat care mi-a făcut pielea de găină, dar când m-am întors nu era nimeni acolo. Maşina, care a apărut în halucinaţia de anul trecut, mă însoţea din nou în dreapta mea. O simţeam acolo, în umbra şi de fiecare dată când întorceam lumina frontalei, dispărea. Spatele mă durea de la sanie şi adormeam în mers, aşa că am luat decizia să dorm putin. M-am oprit pe partea stângă a drumului, mi-am scos salteaua şi m-am băgat repede în sacul de dormit îmbrăcat şi încălţat. Nu ştiam cât de frig era şi trebuia să conserv cât de mult pot căldura corpului. Aţipeam puţin, dar nu reuşeam să dorm pentru că frigul mă trezea şi de aceea am decis să pornesc mai departe, şi să dorm în Ford Mcpherson.
Scoala din Ford Mcpherson, teritoriul Yukon, a devenit pentru câteva zile checkpoint pentru 6633 Arctic Ultra. Când am ajuns acolo mi-am pus hainele la uscat, mi-am pansat rănile, am dormit 2 ore, am mâncat şi am citit bileţelele primite de la copii în Poşta taberei MagiCamp pe care le-am luat cu mine pentru momentele grele. Citind fiecare rând am ajuns din nou în tabără, amintirile m-au umplut de energie şi am început să plâng. Copiii din tabăra MagiCamp sunt supereroii mei, ei îmi dau putere să pun pas cu pas. Durerea lor de la chimioterapie, nu se compară cu durerea mea. Dăcă ei pot, pot şi eu. Pornesc spre Yukon, râul îngheţat.
Ce crezi că ai greşit în modul de abordare a cursei, astfel încât să fii forţat să renunţi?
Primele zile după ce cursa s-a încheiat am fost supărat pe mine, pe ceea ce s-a întâmplat şi pe faptul că nu trebuia să stau să dorm ci trebuia să merg cei 19 km rămasi până la punctul de control. M-am izolat în Akavik şi nu am vrut să vorbesc cu nimeni. M-am tot gândit ce trebuia să fac mai bine şi unde am greşit. Primul lucru şi cel mai greu pe care a trebuit să-l fac a fost să mă iert că nu am ştiut ce nu ştiai până nu am trăit. Să cinstesc şi sa-mi respect calea. Să am încredere în călătoria mea. Să învăţ, să cresc, să evoluez, să devin mai puternic după aceasta experienţă.
Viaţa este mai importantă decât timpul. Sunt lucruri pe care le poti schimba şi sunt lucruri care nu ţin de tine. Frigul a fost una dintre provocările care au scos din joc 9 din 12 concurenţi. După a treia noapte am început să accept şi să mă împrietenesc cu frigul. A devenit o parte din mine, la fel ca şi sania de 35 kg pe care o trăgeam. Factorul care şi-a pus cea mai tare amprenta a fost oboseala. Lipsa somnului a generat aparţia halucinaţilor, a durerilor de spate şi a faptului că adormeam în timp ce mergeam. Poate că am mers prea repede şi trebuia să mă odihnesc mai mult. Frica este cu adevărat unul dintre cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depăşim dacă dorim să ne atingem cele mai mari obiective.
Teama de ceea ce poate sau nu se întâmplă, teama de eşec sau chiar teama de ceea ce vor crede alţii dacă lucrurile nu funcţionează exact aşa cum te aştepti. Crede în tine şi în visele tale. Continuă să stai în adevăr, chiar dacă te sperie. Iubirea învinge frica.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învăţat la acest ultramaraton?
Primele zile după ce cursa s-a încheiat am fost supărat pe mine, pe ceea ce s-a întâmplat şi pe faptul că nu trebuia să stau să dorm ci trebuia să merg cei 19 km rămasi până la punctul de control. M-am izolat în Akavik şi nu am vrut să vorbesc cu nimeni. M-am tot gândit ce trebuia să fac mai bine şi unde am greşit. Primul lucru şi cel mai greu pe care a trebuit să-l fac a fost să mă iert că nu am ştiut ce nu ştiai până nu am trăit. Să cinstesc şi sa-mi respect calea. Să am încredere în călătoria mea. Să învăţ, să cresc, să evoluez, să devin mai puternic după aceasta experienţă. Viaţa este mai importantă decât timpul. Sunt lucruri pe care le poti schimba şi sunt lucruri care nu ţin de tine. Frigul a fost una dintre provocările care au scos din joc 9 din 12 concurenţi.
După a treia noapte am început să accept şi să mă împrietenesc cu frigul. A devenit o parte din mine, la fel ca şi sania de 35 kg pe care o trăgeam. Factorul care şi-a pus cea mai tare amprenta a fost oboseala. Lipsa somnului a generat aparţia halucinaţilor, a durerilor de spate şi a faptului că adormeam în timp ce mergeam. Poate că am mers prea repede şi trebuia să mă odihnesc mai mult. Frica este cu adevărat unul dintre cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depăşim dacă dorim să ne atingem cele mai mari obiective. Teama de ceea ce poate sau nu se întâmplă, teama de eşec sau chiar teama de ceea ce vor crede alţii dacă lucrurile nu funcţionează exact aşa cum te aştepti. Crede în tine şi în visele tale. Continuă să stai în adevăr, chiar dacă te sperie. Iubirea învinge frica.
Martin Like, organizatorul Arctic 6633 a avut o postare pe Facebook în care vorbea extrem de frumos despre tine. Care este relaţia ta cu Matin şi ce crezi că l-a făcut să vorbească aşa de frumos despre tine?
În ultimele două săptămâni l-am auzit pe Martin spunând cele mai frumoase cuvinte, dar nu am făcut nimic să merit aceste aprecieri. Cuvintele nu pot exprima cât de recunoscător sunt că am avut o echipă de sprijin atât de implicată. Simt că sunt a doua mea familie. Le mulţumesc mult pentru privilegiul de a alerga la 6633 Arctic Ultra pentru copiii cu cancer de la MagiCAMP şi de a putea face documentarul EverRestless.
Cum a fost experienţa de a alerga la cursă şi de a fi protagonistul unui documentar?
Adi Bulboacă, fotograf, Sorin Florea, regizor, Tudor Petre, designer sunet şi Vasile Flutur, scriitor, au făcut parte din echipa pentru documentarul EverRestless, o premieră pentru industria filmului românesc fiind primul lungmetraj românesc la Polul Nord, în Nord-Vestul Canadei. Într-una dintre serile din tabăra MagiCAMP 2018 l-am cunoscut pe Sorin care surprindea emoţia şi trăirile copiilor din tabără. Am discutat despre experienţa cursei de 192 km, despre Teritoriul Nordic şi frumuseţea zonei, iar el a venit cu propunerea să mă însoţească şi să realizeze un documentar. Pas cu pas, în cadrul proiectului s-au alăturat Adi, Tudor şi Vasile, fiecare având un talent care a aduc un plus de frumuseţe documentarului. De exemplu, Tudor mi-a fixat un microfon pe frunte care a captat 30 de ore fiecare respiraţie, halucinaţie verbalizată şi multe alte trăiri.
Documentarul prezinta cursa lui Vlad, în cadrul competiţiei 6633 Arctic Ultra 2020 cu scopul de a strânge bani pentru 100 de burse educaţionale, în valoare de 600.000 de lei pentru copiii cu afecţiuni oncologice din Asociatia MagiCAMP. Aşadar, filmul documentar EverRestless este în esenţă o călătorie în conştiinţa omului care intră în cursa pentru depăşirea propriilor limite, despre puterea de a rezista propriei minţi atunci când realitatea se deformează. Şi pentru echipa de producţie realizarea acestui documentar a fost o provocare în sine. Fiind vorba de un film independent, cheltuielile pentru realizarea lui provin din sponsorizări şi donaţii.
Filmările au început încă din tabăra MagiCAMP 2019 unde Sorin a surprins interacţiunea noastră, a voluntarilor alături de copii. Copiii fiind motivul pentru care am început să alerg şi motivaţia care stă la baza participării mele la 6633 Arctic Ultra. Într-una din serile din tabăra am primit o lecţie de la o fetiţă al cărui vis era să devină medic, să ajute alţi copii să învingă cancerul. După chimioterapie nu putea să meargă la şcoală pentru că familia avea mari dificultăţi financiare. Prin cel mai recent proiect al asociaţiei, 100 de Burse Educaţionale în valoare de 600.000 lei pentru 100 de copii din tabăra MagiCAMP (bursa in valoare de 500 de lei per luna timp de 12 luni) vreau să prevenim abandonul şcolar al copiilor cu afecţiuni oncologice.
Interviurile au continuat la Cluj-Napoca când Sorin a venit să surprindă pregătirea mea fizică, viaţa de zi cu zi şi interviuri cu familia. Adi şi Vasile se aflau în America, şi urma să ne întâlnim cu ei în Canada. Sorin şi Tudor au zburat pe 19 februarie din Bucureşti. Până în aeroportul Heathrow din Londra avionul lor a avut întârziere şi au pierdut la 5 minute zborul spre Canada. I-am prins din urmă şi m-am întâlnit cu ei la coada de aşteptare spre verificarea de securitate. La îmbarcarea în avionul spre Vancouver ne-am bucurat să ne întâlnim cu Martin şi Sue, din echipa de organizare. Adi ne-a găsit în aeroportul din Vancouver, cu un zbor înainte de Whitehorse, destinaţia noastră finală. Ajunşi în Whitehorse la 01:00 a.m. am fost întâmpinaţi de un spectacol frumos oferit de aurora boreală în culori de verde şi roz. A doua zi am fost la băile termale Takhini, la 25 min N-V de Whitehorse unde am filmat şi am avut cateva sesiuni de rece-cald în zăpadă. Pe 23 februarie au urmat filmările procesului de verificare a echipamentului unde Evan şi Mark, din echipa de organizare, au venit în camera de hotel şi au controlat cu un tabel în faţă tot echipametul de care aveam nevoie.
La fiecare pas Tudor înregistra sunete şi din când în când ne mai ruga brusc să facem linişte pentru că a auzit el ceva. În următoarea zi am mers să filmăm la Lacul Pescarilor, situat la 22 km de Whitehorse, iar vremea a fost de partea noastră. Am avut soare şi un peisaj cătra munte care îţi taie respiraţia. Sorin a început să filmeze cadre spectaculoase cu drona, a surprins momentele când am alergat pe lacul îngheţat şi antrenamentul de meditaţie în zăpadă, în pantaloni scurţi. Pe 24 februarie, la 18:30, am avut sedinţa tehnică la hotelul organizatorilor unde s-a explicat traseul, regulile competiţiei şi importanţa intervenţiei medicilor.
Pe 25 februarie, între la 10:30 a.m. şi 01:00 p.m. am avut exerciţiul practic care a constat în parcurgerea unei distanţe de 2.5 km până la un punct stabilit de organizatori unde a trebuit să campăm, să montăm cortul şi să facem de mâncare. Arzătorul meu a avut probleme la presiunea lichidului din butelie şi nu am reuşit să fac foc. Aşa că organizatorii mi-au pus la dispoziţie câteva ore să rezolv problema şi să mă întâlnesc mai târziu cu ei pentru un exerciţiu deoarece după lăsarea serii trebuia să punem tot echipamentul într-un camion care transporta lucrurile la Eagle Plains, unde va avea loc startul. Cei trei cineaşti m-au însoţit pas cu pas, au imortalizat momentele cheie din fiecare zi şi au luat interviuri atât organizatorilor cât şi alergătorilor. Din Eagle Plains au urmărit experienţa mea pe durata cursei de la distanţă, din maşină, pentru că regulamentul interzice orice interacţiune cu participanţii. Vasile s-a alăturat echipei în Inuvik şi a rămas cu noi până la final, când ne-am întors în Whitehorse. Sorin a spus că ”Este mişto şi greu să faci un documentar despre cineva apropiat care trece prin momente dificile.”
Care este mesajul tău pentru fanii tăi din România şi pentru copii pentru care ai alergat?
Gândurile care mă încearcă acum sunt de bucurie pentru că inainte de Crăciun s-a produs un miracol şi am reuşit să strângem peste 600.000 lei pentru Bursele Educaţionale şi gânduri de recunoştiinţă pentru că am putut să reprezint copiii MagiCAMP şi România la această cursa şi că m-am întors sănătos.
În 2021 vreau să mă întorc la cursa de 620 km 6633 Arctic Ultra să termin ce am început şi să alerg pentru copiii MagiCAMP.
”Chiar dacă trebuie să mă târăsc până la finish, nu am să renunţ. Nu pot să mă întorc acasă, să le spun copiilor că m-a durut puţin piciorul şi a trebuit să renunţ. Durerea mea nu se poate compara cu durerea lor de la chimioterapie şi radioterapie.”
Într-una din serile de copii din tabără am primit cea mai puternică lecţie despre viaţă de la un băiat care nu avea un picior şi visul lui era să devină fotbalist, dar după chimioterapie nu mai putea face sport de performanţă. În ultima seară înălţăm baloane cu dorinţe spre cer şi din întâmplare biletul lui a ajuns la mine să-l leg de balon. Pe bilet scria ”Îmi doresc să pot alerga”. Ei m-au învăţat că este un dar să pot să alerg, să am două mâini şi două picioare. Un dar pe care pot să-l am astăzi şi mâine să-l pierd.
La final Vlad a reamintit de ce a alergat la Arctic Ultra 6633 şi îi invită pe cititorii „Adevărul” să dea o mână de ajutor:
MagiCAMP există doar datorită generozităţii şi implicării oamenilor! Ne poţi ajuta şi tu:
SMS cu “MAGIC” la 8864 (4 euro/lună)
SMS cu “MAGIC” la 8844 (2 euro/lună)
3,5% din impozitul pe venit dacă eşti angajat (http://bit.ly/magicformular)
20% din impozitul pe venit/profit poate dona firma ta/la care lucrezi (în fiecare trimestru, aici: https://magicamp.ro/contract/)
Mai sunt multe alte căi de a ne fi alături. Le găseşti aici: https://magicamp.ro/cum-ne-poti-ajuta-tu/
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
