Cercetător român la Harvard, despre epoca post-adevăr: „Războiul, ura rasială, genocidul au fost, la începutul secolului XX, rezultatele ignorării adevărului“

Cercetător român la
Harvard, despre epoca post-adevăr: „Războiul, ura rasială, genocidul au fost, la începutul secolului XX, rezultatele ignorării adevărului“

Florin Morar la un centru de cercetare din Florenţa al Universităţii Harvard. FOTO: Arhivă personală

Lumea a mai trecut la începutul secolului XX printr-o perioadă specifică epocii post-adevăr pe care o trăim acum. Rezultatul ignorării adevărului factual a fost dezastruos, susţine Florin-Ştefan Morar, doctorand la Harvard într-un interviu pentru „Adevărul“. Tânărul a fost desemnat „Studentul Român al Anului în America de Nord“.

Florin-Ştefan Morar (33 de ani), absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care acum îşi face doctoratul la Harvard pe specialitatea „Istoria Ştiinţelor”, a câştigat, la începutul anului,  premiul „Studentul român al anului în America de Nord” acordat de Liga Studenţilor Români din Străinătate. Într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul”, tânărul vorbeşte despre epoca post-adevăr, despre experinţa de la Harvard, despre România la 100 de ani de la Unire şi despre educaţie. 
 
Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp, pe vremea când eraţi student la UBB, la Cluj-Napoca, şi v-ar fi spus cineva că în 2017 veţi fi doctorand la Harvard şi veţi obţine premiul „Studentul Român al Anului în America de Nord”, cum aţi fi primit această „profeţie”?
 
M-ar fi amuzat această aşa-zisă profeţie. Până la urmă nu cred că contează atât de mult etichetele ci conţinuturile. Dacă cineva mi-ar fi spus că o să am o viaţă interesantă şi o să fac ceea ce îmi place, asta m-ar fi bucurat mai mult. Până la urmă, cred că mi-am urmat doar pasiunile indiferent de judecata altora şi asta m-a dus spre locurile în care mi le-am putut realiza.   
 

În cultura academică română superficialitatea e rege şi incompetenţa regină

 
Cum aţi ajuns să vă faceţi doctoratul la Harvard? În drumul dumneavoastră de la UBB la Harvard au existat multe variabile, dar cu siguranţă au existat şi constante? Care sunt constantele?
 
Am plecat iniţial în Germania, ca bursier DAAD (Deutscher Akademischer Austauschdienst – Serviciul German de Schimb Academic), la universitatea din Bielefeld. Apoi am mai făcut un master în Franţa la EHESS (Ecole des Hautes Etudes en Sociales Sciences – Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale - Paris).

Cred că am fost întotdeauna preocupat să fac lucruri cu substanţă, să fac lucrurile bine. Asta e datorită faptului că am fost dezamăgit de cultura academică din România, unde superficialitatea e rege şi incompetenţa regină.   Sigur generalizez, există şi oameni de o extraordinară calitate şi anvergură, dar per total lucrurile nu sunt încă în regulă. Aşadar pentru a putea face genul de cercetare pe care am crezut mereu că trebuie s-o fac, într-un mod riguros, a trebuit să părăsesc ţara.   
 
 
Ce i-aţi sfătui pe tinerii români care vor să studieze la universităţi de top din Vest?
 
Sfatul meu e simplu: să o facă. România e membră a UE, românii pot să studieze în foarte multe ţări. Există multe posibilităţi de burse, şi drept la lucru. Cu ceva muncă, perseverenţă şi pasiune se poate ajunge oriunde.  Singurele graniţe care mai există din acest punct de vedere sunt cele interioare. Mă refer aici atât la cele psihologice – faptul că ne vedem raporturile cu exterioritatea încă într-un mod foarte radical, făcând distincţia într-un “aici” şi un “dincolo”, cât şi la cele culturale şi sociale. 
 
 
Ce credeţi dumneavoastră că face din Harvard cea mai bună universitate din lume (conform Topului Shanghai 500)?
 
Nu cred cred că topurile de genul acesta reprezintă neapărat calitatea unei universităţi. Sunt o reducere la câteva criterii mai degrabă cantitative şi financiare. În acelaşi timp însă, şi nu datorită topurilor, Harvard se întâmplă să fie o universitate extrem de bună. Din punctul meu de vedere următoarele lucruri se remarcă:

1. faptul că există multe cadre didactice la studenţi puţini – aşadar grupe de seminar mici, potenţial crescut de a desfăşura studiu personalizat cu profesorii.

2. Resurse financiare suficiente cu birocraţie puţină. Deocamdată la Harvard deciziile pentru burse de cercetare şi alte granturi nu sunt decise de administratori, ci de cadre didactice pe criterii de conţinut. Face o diferenţă imensă cred, pentru că nu trebuie să îţi scrii aplicaţiile pentru nu ştiu ce punctaje şi criterii pur birocratice, cum se face în Anglia sau UE.

3. Studenţi şi cercetători de calitate selectaţi foarte rigurors. Competiţia pentru o poziţie la Harvard la orice nivel este foarte acerbă. Asta face ca oamenii selectaţi să fie într-adevăr capabili.

4. Mediu colegial pozitiv. Există un optimism în instituţie, o plăcere de a discuta idei, de a colabora. Asta îmi place mie cel mai mult acolo. Există discuţii extrem de interesante peste tot, cu nişte oameni inteligenţi, deschişi la minte.

5. Standarde de calitate clare, aplicate riguros. Ideea că ştii foarte precis la ce să te aştepţi şi ce se aşteaptă de la tine.

6. Doctorate lungi. În Europa actualmente, sistemul doctoral este într-o stare de criză. Există multă finanţare pentru doctoranzi pe o perioadă scurtă – de 3 sau 4 ani, cu o presiune imensă de a termina. Nu ai posibilitatea să mai înveţi lucruri. Ca şi cercetăror avansat îţi trebuie timp, să mai dobândeşti nişte cunoştinţe, poate încă o limbă, să călătoreşti. Asta se poate la Harvard, dar nu în Europa. După aceea, există poziţii universitare de bază extrem de puţine în Europa, deci majoritatea oamenilor cu doctorat nu ajung să practice ce au învăţat. În America, în schimb, există o piaţă de muncă relativ clar stabilită. Ar fi şi alte lucruri, dar mă opresc aici. 
 

Cum reformăm educaţia în România

 
Una dintre procupările majore ale dezbaterii publice în România este reforma educaţiei şi cercetării. Având în vedere experienţa dumneavoastră atât din România, unde aţi absolvit, UBB-ul, cât şi în Germania, Franţa şi acum în SUA, la cea mai bună universitate din lume, unde credeţi că sunt cele mai mari deficienţe în ceea ce priveşte sistemul românesc? Avem şi plusuri în comparaţie sistemele amintite? Care sunt aspectele pozitive privind educaţia şi cercetarea pe care credeţi că le-ar putea prelua România de la Universitatea Harvard?
 
Problema reformei educaţiei în România e un lucru la care mă gândesc foarte mult. Sunt român şi îmi pasă de ţară – mă doare de ţară – cum se spunea pe vremuri - şi aş vrea să văd că România o duce mai bine.
 
Cred că nu există alt sistem al unui stat mai important decât educaţia. Dacă vrei să schimbi o ţară trebuie să începi de aici. Gândiţi-vă doar educaţia unei persoane durează foarte puţin timp. Deci dacă ai un sistem de educaţie performant, nivelul de trai şi cultural se ridică într-un deceniu.
 
E genul de idee pe care o ţară ca Finlanda, de pildă, a înţeles-o foarte bine. Deci ar trebui şi noi să dăm prioritate educaţiei. 
 
Ideea mea pentru schimbare e relativ simplă. Ar trebui nu să reformăm ci să reinstituţionalizăm. Ştim din teoriile clasice ale organizaţiilor începând cu Max Weber că birocraţiile rezistă la schimbare. De aceea reformele, cel mai adesea, eşuează. Să reformezi o organizaţie e aproape o contradicţie în termeni. În loc de reformă, care în România a eşuat deja de atâtea ori, ar trebui să ne gândim probabil la refondare şi reinstituţionalizare. Ce ar fi să luăm modelul părinţilor României moderne din secolul 19 şi 20 şi să începem să croim instituţii noi? Mă gândesc că la nivel universitar ne-ar prinde bine o nouă instituţie cu fonduri suficiente, atât publice, cât şi private, care are avea criterii de selecţie foare înalte şi care s-ar concentra exclusiv în educarea şi susţinerea celor mai buni cercetători în toate domeniile de cunoaştere. Această instituţie nu ar înlocui sistemul actual, ci l-ar complementa. Am avea profesori, cercetători de cel mai înalt nivel care ar colabora şi cu alte universităţi româneşti şi străine.

La nivel pre-universitar am putea face ce a facut Finlanda – actualmente considerata cel mai mare succes. Şi ei au început prin crearea unei instituţii noi de instruire a cadrelor didactice pre-universitare pe criterii foarte clare şi inovative. Desigur, cred că dacă România s-ar pune pe făgaşul acesta de inovare instituţională am putea atrage şi fonduri europene şi ne-am mări puţin vizibilitatea pentru că am face ceva interesant şi nou. 
 
Într-un articol publicat în 2004 scriaţi despre alegerile prezidenţiale şi remarcaţi dezgustul românilor pentru clasa politică – reflectat în slaba intenţie de participare la vot. Suntem în 2017, după o rudă de alegeri parlamentare în care, din nou, prezenţa la vot a fost extrem de mică, probabil din acelaşi motiv de dezgust. Cum vă explicaţi această constanţă în sens rău a relaţiei alegător-politician? Cum este posibil ca după 13 ani, din care 10 ca ţară membră a UE, clasa politică să fie la fel de atinsă de corupţie şi incompetenţă?
 
Poate am să vă surprind când am să vă spun că sunt mai optimist acum în legătură cu situaţia României decât am fost acum câţiva ani.
 
Sigur, lucrurile nu sunt ideale, departe de asta, dar dacă ne uităm în jurul nostru şi la situaţia internaţională, apărem cumva ca o excepţie de stabilitate. Ironia este că situaţia nu ni se datorează, nu am făcut noi ceva deosebit, ci lumea pare că a luat-o razna.
 
Economia română, de pildă, nu stă grozav, dar nu avem problemele grecilor şi chiar creştem cu 5%. Suntem singurii din Europa, alături de Irlanda. Politic vorbind, avem desigur încă corupţie, dar justiţia aşa cum e ea, tot şi-a mai făcut cumva treaba şi societatea civilă a reacţionat prompt la cele mai urâte manipulări. În orice caz, nu avem problemele Ungariei sau ale Poloniei unde există o destrămare a sistemului politic şi a societăţii civile destul de triste. Să nu mai vorbim de Ucraina cu care nu ne mai putem compara şi care pe moment a încetat să devină un competitor al României în regiune. Nu ştiu ce înseamnă toate acestea şi de ce probemele vecinilor noştri nu ne-au afectat încă. Sper doar să nu fie doar calmul dinaintea furtunii. Ce mi-aş dori cel mai mult pentru ţară pe viitor ar fi să ne bucurăm de un deceniu de creştere economică în jurul de 5% şi de o maturizare a clasei noastre politice pe un fond de rezistenţă a societăţii civile la orice tendiţă de decădere. Dacă vom face asta, ne-am putea bucura de o creştere neaşteptată a importanţei noastre geopolitice şi a puterii relative în Europa. Ţin pumnii!
 

Cum este văzută România în SUA

 
Cum este văzută România din SUA? Cum este văzută în mediul academic? Cum sunteţi perceput ca român de americanii obişnuiţi?      
 
Per ansamblu, România nu e prea văzută din SUA, din păcate. Când e văzută, e văzută mai degrabă pozitiv. Asta e pentru că românii din State sunt în general bine educaţi, fac parte din clasa de mijloc şi se integrează relativ bine în societatea americană. Nu am auzit vreodată de cazuri de ură împotriva românilor. În universităţile mari ca Harvard, MIT, Yale din nou suntem văzuţi bine. Pe parcursul anilor, românii care au trecut pe acolo au lăsăt în urmă o reputaţie de oameni inteligenţi, muncitori, disciplinaţi, creativi care face cinste ţarii. E păcat că aceşti oameni - şi sunt destul de mulţi – sunt atât de puţin cunoscuţi în România. 
 
 
Ce planuri aveţi după ce veţi termina doctoratul? În ce condiţii aţi lua în considerare o întoarcere în ţară?
 
Deocamdată aş vrea să îmi duc la final cercetarea din teza de doctorat, să public o carte şi să îmi continui cariera academică. Nu ştiu încă în ce condiţii m-aş întoarce în ţară. Nu o exclud, dar aş vrea să o fac numai dacă aş putea face o diferenţă, dacă aş putea ajuta cumva cu experienţa pe care am dobândit-o. 
 
Cât de des veniţi în România? Ce vă enervează cel mai tare la România pe care o găsiţi la întoarcere?
 
Încerc să vin o dată pe an. Păstrez legătura cu prietenii de aici şi îmi doresc să nu uit limba română. E important pentru mine. Ce mi se pare cel mai enervant? Hmm. Nu aş şti să spun. Mi-ar plăcea ca ţara noastră să fie mai deschisă lumii, să fie mai cosmopolită, ca românii să nu mai aibă complexe de inferioritate faţă de străini, să fim mândri de cine suntem aşa cum suntem. 
 
Ce credeţi că s-a schimbat în România în ultimii ani?
 
Mi se pare că societatea civilă a intervenit în politica română într-un mod sănătos în diverse moduri şi în repetate rânduri şi sper din suflet ca acest lucru să continue. Cred că ar fi bine să avem stabilitate şi schimbările să fie în bine. 
 
 
Spuneţi-ne care este cel mai important lucru pe care l-aţi descoperit până acum lucrând la tema dumneavoastră de doctorat?
 
Lucrez la intersecţia dintre istoria ştiinţei şi istoria relaţiilor internaţionale, sau istoria globală cum se mai numeşte. Simplificând lucrurile, teza mea e o contribuţie în direcţia revizuirii concepţiei actuale despre ştiinţă în aşa numita “revoluţie ştiinţifică” a secolelor 16 şi 17. Arăt că apariţia ştiinţei şi globalizarea sunt legate inextricabil şi că schimburile dintre Europa şi China au fost cruciale. Ce m-a surprins cel mai mult până acum în cercetarea mea a fost să aflu că, în multe moduri, China a fost cea mai mare putere a lumii la începutul modernităţii şi că fără rolul acestei ţări-continent lumea ar fi arătat complet altfel. 
 

Post-adevăr şi schimbarea de paradigmă a lumii

 
Una dintre cărţile de căpătâi ale „Istoriei Ştiinţei”, specialitatea pe care faceţi doctoratul la Harvard, este cartea lui Thomas Kuhn în care este definit conceptul de „schimbare de paradigmă”. Credeţi că în ultimul sfert de secol, lumea a trecut printr-o schimare(schimbări) de paradigmă? Care este aceasta (acestea)? Dar România?
 
Ar fi bine să definim pentru început lucrurile. Cuvântul paradigma a fost folosit iniţial în gramatică pentru a desemna o regulă sau un pattern al schimbărilor morfologice. Vezi ideea de paradigmă a unui verb. Kuhn a preluat termenul şi l-a aplicat schimbărilor în ştiinţă. Conform lui Kuhn, ştiinţa nu se schimbă conform unei legi a progresului, ci există permanent rupturi radicale, în care lumea post-schimbare nu mai e inteligibilă pentru cineva care operează cu înţelegerea de dinaintea schimbării. De pildă, pentru un Newtonian convins, lumea fizicii lui Einstein nu mai e inteligibilă. Din cauza popularităţii cărţii lui Kuhn, termenii „paradigmă” şi „schimbare paradigmatică” au pătruns şi în cultura populară unde sunt aplicate foarte generos, şi adesea nepotrivit pentru a descrie fel de fel de fenomene. Desigur, ceea ce se vrea a se exprima astfel este doar ideea de transformare radicală. Dacă dorim să aplicăm astfel conceptul şi să întrebăm dacă lumea (sau România) au trecut prin transformări radicale, răspunsul este simplu da. Alţi istorici precum Foucault au remarcat deja asta, dar până la urmă nu avem nevoie de nici un concept sofisticat împrumutat de nu ştiu unde pentru a ne da seama că uneori, există discontinuităţi profunde, şi că atunci când lumea se schimbă, schimbarea se întâmplă extrem de rapid. În România, cred că Revoluţia din 89 a fost ultimul exemplu. Mă întreb zilele acestea văzând ce se întâmplă în America şi Anglia, dacă nu suntem din nou într-un astfel de moment de schimbare bruscă, de data aceasta a sistemului internaţional. 
 
 

„Post-truth (post-adevar)” a fost desemnat cuvantul anului 2016 de Dicţionarul Oxford. Cum aţi descrie dumneavoastă lumea post-adevăr?  

 
Îmi place mai mult noţiunea de truthiness al lui Stephen Colbert care merge pe aceeaşi idee. Se pare, într-adevăr, că adevărul în sens factual contează mai puţin ca niciodată. De fapt nu. Nu mai puţin ca niciodată. Am mai trecut prin aceste momente parcă, chiar la începutul secolului 20, când alfabetizarea în masă a făcut presa modalitatea principală de a ajunge la informaţie. Atunci rezultatul a fost manipularea în masă şi triumful ideologiei. Acum, locul presei a fost înlocuit de internet şi suntem încă în epoca Vestului sălbatic în domeniul internetului, în care garanţii factualităţii nu s-au stabilit încă. La începutul secolului 20, rezultatul ignorării adevărului au fost războiul, ura rasială, genocidul. Oare vom repeta această istorie? Sigur nu vreau să forţez analogiile şi nici nu vreau să fiu techno-determinist, dar similarităţile sunt bizare. Să sperăm că istoria doar rimează şi nu se repetă. 
 

România împlineşte anul viitor 100 de ani de existenţă. Credeţi că ar trebui să deschidem şampania şi să petrecem sau să bem o cafea tare şi să ne apucăm de treabă?

 
Ar trebui să bem şi o şampanie, şi o cafea, de preferinţă cafeaua de dimineaţă şi şampania seara şi nu invers. Da. E un lucru foarte important că România împlineşte 100 de ani. Momentul 1918 e într-adevăr esenţial în istoria ţării, pentru că am ieşit învingători din acel spectacol macabru care a fost primul război mondial, şi în ciuda tuturor aşteptărilor, românii şi-au împlinit visul secular de a fi suverani şi autonomi pe teritoriul lor. Politicienii români din acea perioadă au jucat extrem de abil alianţa cu Franţa care dorea să sfârşească o dată pentru totdeauna imperiul Austro-Ungar. Ar trebui să ne gândim înapoi la acei oameni care au ieşit de-complexaţi pe scena lumii şi ne-au servit interesul nostru al tuturor, nu numai al lor ca persoane private.
 
În acelaşi timp, şi aici probabil că vine cafeaua, trebuie să ne gândim că 1918 nu a fost doar of victorie ci şi un sfârşit de drum pentru ţara noastră, pentru că o dată cu împlinirea idealului politic transcendent al tuturor românilor, am rămas fără ideal. După 1918 ne-am chinuit să ne găsim identitatea şi rostul şi asta nici astăzi nu şi-a găsit rezolvarea.
 
Imnul nostru naţional este “Deşteaptă-te române.” Iniţial ideea era să ne deşteptăm ca să ne unim ca naţiune, dar azi pentru ce să ne mai deşteptăm? Un om care trebuie mereu să îşi amintească că trebuie să se deştepte, încă doarme. Cred că la un moment dat trebuie să încetăm să ne mai înţelegem ţara ca fiind în permanentă tranziţie spre un altceva şi să devenim acel ceva. Suntem până la urmă cea mai importantă ţară din Europa de Sud Est, a şaptea ţară din Europa după populaţie şi a unsprezecea ca teritoriu. E absolut paradoxal şi incomprehensibil, că din cauza dezorganizării interne nu suntem în stare să ocupăm cel puţin în Europa poziţia de putere şi responsabilitate care ni se cuvine. Asta e marea tragedie a României contemporane şi probabil că un proiect naţional ar fi să ne recuperăm demnitatea şi să jucăm în Europa rolul firesc pe care trebuie să îl jucăm.  
 
 

Carte de vizită

 
Florin-Stefan Morar s-a născut la Bistriţa. Actualmente studiază la nivel doctoral la universitatea Harvard din SUA la departamentul de „Istoria Ştiinţei”. El a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, apoi a  făcut un masterat la specializarea Istorie, Filosofie şi Sociologia Ştiinţei, la Universitatea Bielefeld (Germania) şi un masterat la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale din Paris. 
 
 
Citeşte şi 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: