Cum au devenit parcurile industriale motorul „gripat“ al reindustrializării României

Parcurile industriale au fost înfiinţate în România în speranţa menţinerii gradului de industrializare la un grad acceptabil, după o perioadă în care marii coloşi industriali s-au prăbuşit din cauza costurilor de producţie şi a presiunii concurenţei de pe piaţă.

În perioada 2004-2013, strategia naţională care prevedea înfiniţarea şi dezvoltarea parcurilor industriale avea ca scop susţinerea firmelor mici care nu aveau spaţii deproducţie, precum şi crearea de locuri de muncă pentru personalul disponibilizat masiv din sfera industriei.

Tendinţa este scădere a locurilor de muncă!

La această oră, România se poate lăuda cu cel mult 15 parcuri industriale puternice în care, din păcate, volumul investiţiilor străine se menţine la un nivel redus.

Numărul de locuri de muncă care ar fi trebuit atins în parcurile industriale din România, gândit la nivelul anului 2013, era de 100.000. „Din păcate, la această oră, s-a atins cota de aproximativ 40.000 de locuri de muncă, air tendinţa este de scădere, pentru că multe IMM-uri care funcţionau în parcurile industriale sunt în faliment. Creşterea locuriulor de muncă se poate face doar prin înfinţarea unor noiu parcuri industriale“, este de părere Traian Bărbat, secertarul general al Asociaţiei Parcurilor Industriale Tehnologice, Ştiinţifice şi Incubatoarelor de Afaceri din România (APITSIAR).

Situaţia la Braşov

În judeţul Braşov există 10 parcuri industriale şi incubatoare de afaceri. Investiţiile tip browfield (în halele unor fost fabrici) sunt pe 171 ha, unde lucrează 3710 angajaţi , iar cele greenfield pe 316 ha, unde au un loc de muncă peste 1500 de persoane.

Iată lista acestora: Carfil, Metrom, Roman – Braşov, Nitroparc Făgăraş, Zărneşti, Victoria, Prejmer, ICCO Braşov, RAN – Feldioara, Incubatorul de Afaceri Braşov.

Reindustrializarea României nu se poate face fără regionalizare!

În ultimii ani se tot discută la nivel naţional despre reindustrializarea României, unde parcurile industrializare ar trebui să joace un rol important.

„Principala problemă este faptul că lipseşte reorganizarea regională administrativă a ţării. În toate normele UE, schemele de sprijin sunt gândiute pentru zone de dezvoltare. De exemplu, la această oră, există o regiune de dezvoltare carpatină, din care România nu face parte. Nu ar mai trebui să fie un secret pentru nimeni că cercetarea ştiinţifică şi relaţiile dintre investitori se discută la nivel naţional, pentru că aceştia trebuie să interacţioneze între ei. Investiţiile dintr-un anumit domeniu nu se fac una în Constanţa, alta la Timişoara şi alta în nordul Moldovei. Ele trebuie să se concetreze pe zonă mai retrânsă, dată de reorganizarea regională administrativă“, mai spune Traian Bărbat.

Lipsteşte un Master Plan unic de dezvoltare economică

Reprezentantul APITSIAR (asociaţie care reuneşte 40 de parcuri din cele 65 din România), spune că o problemă pentru atragerea investitorilor străini este lipsa unui Master Plan unic de dezvoltare economică.

„Investitorii nu ştiu la această oră ce oferte au la dispoziţie în plan naţional: ce terenuri industriale sunt disponibile, care sunt eliberate. Apoi, sunt terenuri industriale insuficient utilizate, indiferent că vorbim despre terenuri publice sau industriale. Un exemplu este Parcul Industrial Carfil SA, creat pe foste active al societăţii cu acelaşi nume. La această oră s-ar putea extinde suprafaţa parcului industrial, existând zone întregi care nu sunt folosite, dar totul ţine de Romarm, respectiv de o decizie guvernamentală. Iar acest caz se poate extinde la nivel naţional, dar pentru acest lucru trebuie să se facă o inventariere a activlor nefolosite ale statului şi să se facă o strategie“, ne-a declarat reprezentantul APITSIAR.

El spune că astfel de strategii tebuie să cuprindă informaţii la nivel de regiune sau naţional despre situaţia terenurilor tip brownfield libere, dacă trebuie decolmatate, dacă sunt intravilane sau extravilane, ce forme cadastrale au, la ce preţ sunt, dacă sunt de vânzare, sau se pot concesiona ori închiria. Dacă există forţă de muncă disponibilă în zonă, şi daca da, este calificată şi în ce domenii? De asemenea, dacă există spaţii pentru birouri. Un astfel de inventar s-a încercat a fi pus la punct în 2006, dar acest demers a fost abandonat.

Înfiinţarea CIPI, rămasă în „coadă de peşte“

Prin HG 959/29 octombrie 2014, s-a înfiinţat Comitetul Interministerial pentru Parcuri Industriale (CIPI) – o decizie foarte bună, spun cei de la APITSIAR, care trebuie luată demult, dar care trebuie făcută cu cap şi coadă.

Practic, Guvernul a mai creat un organism unde să se întâlnescă membrii guvernului între ei, pentru că reprezentanţii parcurilor industriale sunt ignoraţi în continuare. „Au fost mai multe întâlniri ale CIPI, dar pe noi nu ne-au chemat niciodată! Vom cere completarea hotărârii de guvern, în sensul ca reprezentnaţii parcurilor industriale să participe la aceste întâlniri, unde să aibă vot consultativ. Se iau decizii fără ca noi să fim consultaţi. Este absurd! Culmea, Ministerul Economiei a organizat o misiune economică în Austria, pe probleme de parcuri industriale, iar pe noi nu ne-a chemat nimeni. Prea se face totul cu nuanţă politică“, a dezvăluit Traian Bărbat.

Facilităţile fiscale există, dar problema rămân utilităţile

Din punct de vedere fiscal, facilităţile existente sunt bune, dar transferul către autorităţile păublice locale creează probleme u asiogurarea utilităţilor. Investiţiile sunt mari şi nu pot fi acoperite sau nu sunt prioritare la nivelul comunităţilor. Iniţial, a fost promovată o hotărâre de guvern în 2013, prin care să fie asigurate resursele financiare necesare, dar după două luni s-a renunţat, din cauza lipsei de fonduri.

„Taxa pe stâlp“ din noul Cod Fiscal este o altă oprelişte în calea investitorilor străini, „care sunt înnebuniţi că trebuie să plătească aşa ceva“, a mai precizat reprezentantul APITSIAR. Apoi, legea privind scutirea la plata de taxe şi impozite pe teren şi clădiri este interpretată în mod diferite de autorităţile locale. Multe administraţii locale refuză astfel de facilităţi, pentru a aduna bani la bugetele locale. „La Ploieşti, de exemplu, acest ajutor de minimis se acordă doar societăţii care administrează parcul industrial, dar nu şi rezidenţilor. La Mizil s-a făcut un parc industrial pe banii Consiliului Judeţean Prahova, dar Primăria refuză să scutească firmele de aceste taxe şi impozite, deşi acolo s-au creat locuri de muncă! La Braşov şi Zărneşti, în fiecare an sunt discuţii pe această temă“, a completat Traian Bărbat.

România, codaşă în Europa

România se află la coada Europei în ceea ce priveşte numărul de parcuri industriale. În jurul nostru, la nivelulu anului 2013, Ungaria avea 220 de parcuri industriale, Polonia – 210, Cehia – 200, Slovacia (care are un teritoriu cât Transilvania) are 85 de unităţi.

În plan naţional, la această oră, cele mai multe parcuri sunt în Regiunea Sud – Muntenia (fără Bucureşti) – 18 parcuri industriale, Regiunea Centru  – 16, iar Regiunea Nord -Vest – 8 unităţi.