Povestea satului de piatră, o lume de legendă la capătul Europei. Ultima moştenire a dacilor liberi încă mai supravieţuieşte pe malurile Prutului

Povestea satului de piatră, o lume de legendă la capătul Europei. Ultima moştenire a dacilor liberi încă mai supravieţuieşte pe malurile Prutului

În nordul Moldovei, într-u sat uitat de lume, localnicii construiect totul din piatră FOTO Cosmin Zamfirache

O lume de legendă încă rezistă la capătul de nord al ţării, în cătunul Horia din Botoşani. Aici, oamenii construiesc totul din piatră, după un procedeu secret pe care spun că l-au moştenit de la strămoşii lor, daci.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nordul României ascunde zone misterioase în care arheologii au descoperit de-a lungul anilor vestigii importante, zone în care meseriile străvechi încă se păstrează şi în care tradiţia se respectă uneori cu sfinţenie. Un astfel de loc este comuna Mitoc, din judeţul Botoşani, unde, în trecut, specialiştii au găsit urme care datează de acum 30.000 de ani ale taberelor de vânători de mamuţi, dar şi rămăşiţe ale unor aşezări dacice.
 
Doar pe jumătate ieşiţi din istoria care pur şi simplu îi înconjoară, localnicii din Mitoc, aproape 2.500 la număr, încă merg cu oile în transhumanţă. De asemenea, unii dintre ei, cei care locuiesc în satul Horia, practică un procedeu unic: extrag piatra şi îşi construiesc, cu ajutorul ei, întreaga lume care-i înconjoară. Tehnica transmisă din tată în fiu este ţinută secretă şi oamenii sunt convinşi că au moştenit totul de la strămoşii lor, dacii. 
 
„Aici sunt păstrate obiceiuri din lumi de mult apuse. Oamenii trăiesc după nişte cutume. Nici maşini nu prea sunt în satele Mitocului, nici semnal la telefon nu este. Aici parcă timpul s-a oprit. Sătenii practică de mii de ani păstoritul şi extragerea pietrei. Aşa s-au
 născut, aşa au învăţat să facă. Într-un fel, vrem ca lumea asta să nu fie distrusă de necazurile lumii moderne“, spune Sorin Scutariu, primarul din comuna Mitoc.
 
DRUMEŢIE CĂTRE O ALTĂ LUME
 
Comuna Mitoc, din judeţul Botoşani, se află la 80 de kilometri distanţă de reşedinţa de judeţ, pe drumul ce duce direct către graniţa ucraineană, în nordul extrem al României. Drumurile ce despart comuna de restul ţării sunt un adevărat calvar pentru orice şofer. De la comuna Avrămeni, următorii 20 de kilometri până la Mitoc sunt numai gropi şi piatră pisată. 
 
Din momentul în care suntem întâmpinaţi de indicatorul cu numele comunei Mitoc, pătrundem, încet-încet, într-o lume ciudată, arhaică. La început, stâlpii aduc cu ei una dintre minunile lumii moderne: electricitatea. După un drum de încă şapte kilometri, ajungem în Horia, un sătuc în care trăiesc doar 500 de locuitori. Imaginea aşezării frapează orice nou vizitator care priveşte în jurul său cu atenţie: totul este făcut din piatră. Gardurile sunt ridicate din bolovani mari. 
În satul Horia de pe malul Prutului, aproape totul este contruit din piatră
 
Casele sunt şi ele din piatră, dar roca este ascunsă sub tencuială, pentru a-i „îndulci“ răceala. Beciurile, canalele de scurgere, până şi coteţele pentru porci sunt făcute tot din piatră. Singurele care au rămas nepavate sunt drumurile.
 
În această lume a pietrei nu trăiesc însă oamenii cavernelor, ci localnici obişnuiţi, la fel de lipsiţi de beneficiile lumii moderne ca mulţi alţi săteni din România, dar totuşi mândri de construcţiile lor masive, din piatră. După cum se poate observa chiar şi cu ochiul liber, piatra folosită este foarte puţin sau deloc şlefuită. Ea a fost scoasă din măruntaiele pământului şi asamblată cu măiestrie, prin tehnici vechi, ştiute doar de localnici. 
 
„UN UNICAT ÎN LUMEA MODERNĂ“
 
Etnograful Margareta Mihalache spune că sătenii din Horia folosesc piatra cum era folosită în Epoca Fierului în zonele nordice ale Europei. „La Horia sunt conservate meşteşuguri şi tehnici de construcţie vechi de aproape 2.000 de ani. În afară de unelte mai puternice, făcute din aliaje moderne, oamenii folosesc aceeaşi tehnologie dobândită nu la vreo şcoală profesională, ci din tată în fiu, din timpuri imemoriale. Sunt un unicat în lumea modernă“, explică Margareta Mihalache. 
 
Pe uliţele satului Horia, frumuseţea pietrei brute impresionează. Fântânile încastrate în garduri din blocuri mari de piatră aduc un aer medieval zonei, iar puţurile lor, săpate la adâncimi de peste 12 metri, sunt făcute tot din piatră. Apa este pură, rece, păstrată la temperaturi foarte scăzute tot datorită pietrei prin care circulă din izvorul din adâncuri.
Până şi coteţele pentru porci sunt din piatră
 
Dincolo de minunăţiile albe de piatră, în satul Horia nu există canalizare, nici reţea de apă curentă, semnal la telefon sau foarte multe maşini. „Putem spune că satul Horia este din piatră şi stă pe piatră. Sub stratul exterior de pământ, găseşti numai piatră. Ca să ajungă la izvor, oamenii au spart piatra“, spune primarul comunei Mitoc, Sorin Scutariu.
 
EXTRAGEREA ROCII, O CORVOADĂ
 
„Satul din piatră“ de la Mitoc îmbătrâneşte pe zi ce trece. Puţinii tineri care au rămas în cătun se chinuie să extragă roca săpând adevărate tuneluri chiar pe malurile Prutului şi îşi riscă viaţa pentru 
doi-trei metri cubi de piatră. Tot ei continuă să ridice construcţiile din piatră, sub privirile atente ale bătrânilor satului.
 
Ioan Seliman (40 de ani), unul dintre ultimii pietrari din satul Horia (cel care zideşte piatra), spune că este o adevărată corvoadă extragerea rocii. Pentru a scoate piatra din pământ, oamenii folosesc târnăcoape, baroase, răngi şi dălţi din metal. Fără niun alt utilaj modern. „Decopertăm pământul, cam patru-cinci metri. După aceeam, dăm de piatră. Facem galerii, mai ales primăvara, şi intrăm să scoatem «picioarele» de piatră. Este o muncă grea şi periculoasă. Dar nu de muncă ne este frică. Ne descurcăm. O scoatem în blocuri cu răngile şi baroasele. Apoi o finisăm pe ambele părţi, dar nu mult“, explică Ioan Seliman.
Ioan Seliman, ultimul om dn Horia care mai extrage piatră manual
 
Pietrarul nu ştie de câţi ani extrag piatră oamenii din Horia. „Am învăţat să extrag piatră de la tatăl meu, care la rândul lui a învăţat de la bunicul meu. Când m-am născut, aşa era, cu piatră. Când eram de vreo 10 ani, tatăl meu m-a 
 luat să extrag piatră. M-a învăţat de atunci cu ranga şi cu barosul“, spune Seliman. 
 
MUNCA LA CARIERA DE PE MALUL PRUTULUI
 
În dimineţile de primăvară şi vară, localnicii pot fi văzut cu uneltele lor în cariera de piatră improvizată pe malul Prutului. După ce dau de piatră, începe greul. Folosesc forţa pentru a desprinde „picioarele“ de piatră, după cum le spun ei bucăţilor cu dimensiunea de cel puţin un metru cub. Sparg piatra cu barosul şi obţin bucăţi de câte jumătate de metru. Finisează la capete şi încarcă produsul rezultat în căruţe. 
Carieră de piatră pe malul Prutului, acolo de unde oamenii extrag manual ”picioarele” de piatră
 
Nu au camioane pentru transport, aşa că cei câţiva cai vânjoşi fac toată treaba. Piatra este adusă în faţa porţii, dată din mână în mână, iar pietrarul se apucă de zidit. Cariera de unde scot piatra aparţine neoficial sătenilor. Pe hârtie este, însă, în proprietatea primăriei Mitoc. 
 
Edilii care s-au perindat de-a lungul timpului nu i-au taxat pe ţărani şi nici nu le-au cerut socoteală. „Este o tradiţie de mii de ani acolo. Cum să ne băgăm noi în treaba asta? Ar fi o impietate. Cum să le spun eu acum oamenilor, după ce moşi-strămoşii lor au scos piatră de acolo, că trebuie să plătească pentru exploatare?“, spune primarul Sorin Scutaru.
 
DE LA TRADIŢIE LA SUPRAVIEŢUIRE 
 
Ultimii pietrari, cei care încă nu au luat calea străinătăţii, duc o viaţă arhaică la Horia. Oamenii povestesc cum, pe vremuri, strămoşii lor vindeau piatră peste tot, inclusiv în timpul comunismului, când talentul pietrarilor era exploatat în toată Moldova şi în Ardeal. Tot pe vremuri, localnicii creşeau oi, le vindeau la târgurile Botoşaniului, Iaşiului sau treceau chiar şi Prutul.
 
Dumitru Saftei (80 de ani) îşi aminteşte vremurile în care exploatarea pietrei le aducea bani buni. „Ne duceau să cioplim şi să extragem piatra din munţi din Ardeal, o şlefuiam, o rupeam cu baroasele sau o măcinam pentru drumuri. Eram copii cuminţi şi voinici din Moldova şi ne apreciau atunci. Veneau şi bănuţi din piatra asta de la noi. De 20 de ani, s-a dus totul. Au venit firmele mari, cu utilaje, cu piatră mai proastă şi mai scumpă. A venit progresul peste noi“, spune moş Dumitru, din spatele gardului său de piatră.
 
Astăzi, localnicii continuă să facă totul din piatră doar pentru că materialul este gratis, după cum explică şi pietrarul Ioan Seliman. „Muncim să scoatem piatra. Munca nu costă şi nu ne este frică de ea. Iar piatra este un material rezistent. Nu se strică nici în două sute de ani. Oamenii aici sunt săraci, nu îşi permit alt material. Şi de făcut un coteţ la găini sau porci este scump. De ce să dăm bani, dacă avem piatră? Scoatem piatră cu multă muncă, şi două «picioare» abia le vindem cu 100 de lei. Muncim şi o săptămână pentru 100 de lei“, adaugă Ioan Seliman.
 
ZIDURILE MAGICE  ALE DACILOR
 
Ceea ce atrage atenţia la satul de piatră este tehnica unicat prin care pietrarii reuşesc să asambleze construcţiile. Au o tehnică secretă, fără mortar, ciment sau alt liant. Pur şi simplu pietrele sunt puse una peste alta şi fixate printr-unprocedeu care nu este menit să fie dezvăluit nimănui. Nici măcar pentru beciuri sau fundaţii nu folosesc liant. 
 
„Nu folosim ciment, nimic nu punem. Clădim piatră peste piatră. Clădim şi la doi-trei metri aşa, fără probleme. Sunt zidurile magice ale dacilor. Au un secret, dar e al nostru, fără supărare“, spune zâmbind Dumitru Curcudel (80 de ani), ultimul maestru pietrar. Dumitru Curcudel,ultimul maestru pietrar al ţinutului
 
Etnogafii şi istoricii văd o similitudine izbitoare între celebrul „murus dacicus“, tipul de zid fără mortar care i-a făcut pe daci faimoşi în toată lumea, şi zidirile din Horia. „Se pot face analogii. Este modul în care construiau dacii, avem dovezi de la vechile lor cetăţi. Este aproape acelaşi timp de tehnologie, fără liant. Totodată, se pot face analogii cu tot felul de construcţii din piatră ale triburilor celtice din Bretania, Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda“, spune etnograful Margareta Mihalache. Cu toate acestea, zidurile din piatră de la Horia nu sunt atât de rezistente precum cele de la Sarmizegetusa, de exemplu, şi nici nu folosesc exact aceeaşi tehnică, încheie specialiştii. ;
 
O ZONĂ PLINĂ DE ISTORIE
 
Nordul judeţului Botoşani musteşte de istorie. În anul 1977, arheologii au descoperit, la 3 kilometri de satul Horia, o aşezare paleolitică (Malul Galben). Câţiva ani mai târziu, în 1982, la 6 kilometri de Horia, pe malul Prutului, a fost descoperită o aşezare nefortificată aparţinând dacilor liberi şi care datează din anul 900 î.Hr. În aşezarea respectivă s-au găsit inclusiv temelii de construcţii realizate tot din pietre suprapuse, aceeaşi tehnologie pe care o folosesc locuitorii din Horia şi în ziua de azi. 
 
„SUNTEM URMAŞI AI DACILOR. ULTIMII DINTRE EI”
 
Spre deosebire de tinerii din zonă, bătrânii satului nu au vrut să plece niciodată în altă regiune a ţării. Pentru ei, construcţiile din piatră nu sunt o consecinţă a sărăciei şi a abundenţei pietrei, ci perpetuarea unei tradiţii milenare.
 
„Suntem urmaşi ai dacilor. Ultimii dintre ei“, îşi începe povestea cu mândrie Dumitru Curcudel (80 de ani), care pe drept cuvânt poate fi numit ultimul maestru pietrar al satului. A clădit până acum cinci ani garduri de piatră şi a făcut asta de la vârsta de 10 ani, împreună cu tatăl şi cu bunicul său. 
 
„Facem totul din piatră, pentru că este rezistentă. Piatra este puternică. De sute de ani, aşa se face aici. Este semnul nostru pe acest pământ: piatra şi ce facem din ea. Trebuie să o simţi şi o iubeşti ca să iasă lucru trainic. Noi ştim de la străbunii noştri daci să facem totul din piatră. Ei făceau totul din piatră ca să se apere de invadatorii ce veneau de peste Prut. Şi piatra era tare ca ei. Noi suntem urmaşii lor. Ai dacilor care au fost pe aici“, spune Dumitru Curcudel.  
 
O bătrână din sat este de aceeaşi părere în ceea ce priveşte originea meşteşugului. „Tata şi bunicul au făcut casa din piatră, au tencuit-o şi au lutuit-o să nu fie frig înăuntru. Ăsta e obicei vechi de la strămoşi. Eu ştiu că de la daci e obiceiul, că ei au trăit aici şi noi din ei ne tragem“, spune Maria Seliman (75 de ani).
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: