Cum au ajuns străbunii noştri sub stăpânirea turcilor, care a fost preţul păcii şi de ce Moldova şi Ţara Românească nu au devenit provincii otomane
0
Timp de patru secole, Principatele Române au fost vasale ale Imperiului Otoman. Voievozii români au plătit tribut în tot acest timp, dar şi nenumărate alte taxe impuse de Înalta Poartă. Mai mult, sultanul vindea după bunul plac tronul Principatelor pretendenţilor care plăteau mai mult. Cu toate acestea, Moldova şi Ţara Românească nu au ajuns niciodată provincii otomane.
Timp de patru secole, de la jumătatea veacului al XV-lea şi până dincolo de jumătatea celui de-al XIX-lea, Principatele Române au avut statut de ţări vasale Imperiului Otoman. Cu întreruperi, în tot acest timp au plătit tribut greu Înaltei Porţi, au fost nevoiţi să respecte politica otomană şi totodată voievozii români şi-au cumpărat cu sume colosale tronul de la stăpânii turci.
Stăpânirea otomană a fost întreruptă temporar de rezistenţa şi priceperea în plan militar şi administrativ a câtorva voievozi iluştii, revenind însă, la scurt timp, de obicei după moartea acestora, la statutul iniţial. În relaţiile cu Imperiul Otoman, Moldova şi Ţara Românească au avut însă un statut aparte, fără să fie vreodată transformate în provincii otomane. Motivele au fost diverse, dar au prevalat cele economice şi de natură administrativă.
Românii şi ameninţarea turcească
La sfârşitul secolului al XIV-lea, turcii otomani erau deja stăpâni ai Asiei Mici şi se îndreptau ca un taifun către Balcani. Ceea ce mai rămăsese din Bizanţ era sufocat de puterea extraordinară a turcilor, iar ţaratele sârbeşti şi bulgăreşti nu puteau face faţă invaziei care măturase sudul Balcalnilor. Baiazid I Fulgerul i-a zdrobit pe sârbi la Câmpia Mierlei în anul 1389, iar Constaninopolul bizantin a fost salvat numai de invazia mongolă şi declaraţia de război a războinicilor stepei adresată turcilor. La începutul secolului al XV-lea, turcii au devenit o forţă considerabilă la sudul Dunării. Dincolo de marile fluviu, Ţara Românească, stat autonom şi cu o putere economică şi politică în plină afirmare sub dinastia Basarabilor, avea să fie prima afectată de creşterea tot mai mare a puterii otomane.
Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai importanţi voievozi munteni, a intuit pericolul pe care-l reprezentau turcii. Trupele muntene au participat alături de oştile regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la diferite campanii în sudul Dunării de stăvilire a atacurilor turceşti. Implicarea voievodului muntean a stârnit represaliile otomane. În 1394 akingii au trecut Dunărea şi au început jafurile. La scurt timp o mare armată otomană a trecut fluviul. Mircea a ieşit victorios contra turcilor la Rovine, dar nu a reuşit să facă faţă unei noi campanii otomane. Este obligat să fugă în regatul maghiar de două ori. Tot de două ori a fost ajutat să-şi recâştige tronul de armata şi principii transilvăneni. Un voievod priceput şi bun diplomat, Mircea reuşeşte să-şi păstreze tronul, profită de criza Imperiului Otoman şi se implică în politica sa internă. Fără succes însă. În Moldova, pericolul otoman, până la jumătatea secolului al XV-lea, a fost o palidă ameninţare.
Când au ajuns Ţările Române să plătească tribut otomanilor
Primele contacte între români şi otomani au fost deosebit de violente, valahii dovedindu-se un adversar redutabil şi incomod, dar totuşi cu posibilităţi militare şi logistice limitate în faţa otomanilor. Aşa cum aminteam, Mircea cel Bătrân încearcă să mineze statul otoman cu ajutorul intrigilor. După dezastrul otoman de la Ankara din 1402 şi căderea lui Baiazid prizonier la mongolii lui Timur Lenk, Mircea cel Bătrân se implică în sucesiunea la tronul otoman şi susţine pe rând doi pretendenţi, pe Musa şi Mustafa. Mai mult decât atât, îşi căsătoreşte una dintre fiice cu Musa. Niciunul dintre pretendenţii susţinuţi de Mircea nu reuşeşte însă să se impună pe tronul Imperiului Otoman. Mehmed I îi învinge şi ajunge sultan. Mai mult decât atât, se hotărăşte să se răzbune şi pe domnitorul muntean. Sultanul şi-a condus personal armata în Ţara Românească, iar voievodul muntean nu a rezistat invaziei.
Pentru a-şi păstra tronul, dar şi integritatea ţării, Mircea cel Bătrân se închină turcilor. Începând din anul 1417, Ţara Românească devine vasală a Imperiului Otoman. Tributul iniţial a fost de 4.000 de galbeni, dar a crescut de-a lungul secolelor. După moartea lui Mircea în 1418, urmaşii săi, cu mici excepţii, vor continua să plătească tribut otomanilor să menţină ţara în sfera de influenţă a turcilor. Doar Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi sau Mihai Viteazul vor încerca pentru o scurtă perioadă să scuture jugul otoman. Doi dintre aceştia şi-au pierdut viaţa după domnii scurte, iar cel de-al treilea, Radu de la Afumaţi, a ajuns să se închine otomanilor tocmai pentru a supravieţui şi a-şi păstra tronul. În Moldova lucrurile au stat şi mai simplu. Abia pe la jumătatea secolului al XV-lea, după cucerirea Constantinopolelui, Moldova a intrat în vederile otomanilor. Pe tronul Principatului se afla Petru Aron, un voievod slab, ucigaşul fratelui său, Bogdan al II-lea şi unchiul lui Ştefan cel Mare.
Turcii, după obiceiul otoman, au cerut ”pământ şi apă”, adică supunere. Petru Aron nici nu a stat pe gânduri şi a închinat ţara fără ca măcar să-şi scoată sabia din teacă. ”După o somaţie otomană, în 1456 Moldova a început să plătească tribut„, scrie Bogdan Murgescu în ”România şi Europa„. Ştefan cel Mare, voievodul care şi-a alungat unchiul ucigaş de pe tron, a oprit plata tributului şi a reuşit timp de câteva decenii să reziste în faţa presiunilor otomane, reuşind chiar o victorie de poveste împotriva oştirilor otomane, la Podul Înalt. Chiar şi aşa, către sfârşitul vieţii, fără ajutor din partea vecinilor sau a puterilor apusene, Ştefan cel Mare a fost nevoit să se închine turcilor. „Şi dacă Dumneazeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat se vor întâmpla două lucruri: ori se va pierde această ţară, ori voi fi silit să mă supun păgânilor”, scria marele voievod veneţienilor în anul 1486. La fel ca şi în cazul Ţării Româneşti, tributul a fost plătit cu întreruperi, o serie de voievozi ridicându-se temporar în faţa puterii otomane.
Aruncaţi sub jugul turcesc de setea puterii şi năravurile boierilor
Nici măcar cei mai capabili voievozi români nu au reuşit să reziste până la capăt în faţa tăvălugului otoman. Motivele au fost diverse. Unul dintre acestea a fost superioritatea militară a Imperiului Otoman. Dacă o armată otomană pierdea în luptă cu principii români, o alta era pregătită să-i ia locul. Voievozii nu aveau însă această capacitate militară şi după o bătălie câştigată de multe ori ajungeau să piardă războiul. Mai erau apoi şi pretedenţii, o plagă a evului mediu românesc. Conform dreptului de succesiune voievodal din Moldova şi Ţara Românească, puteau cere tronul toţi cei care erau cunoscuţi drept ”os domnescu”. Adică inclusiv verii, fraţii, copii şi fii legitimi ai voievodului. Această lege a succesiunii prost concepută a reprezentat un dezastru pentru Principate. A semănat practic războiul civil între facţiunile pretendenţilor care luptau pentru tron şi implicit pentru putere. De cele mai multe ori pretendenţii cei mai slabi se duceau direct la turci şi se vindeau cu totul, şi pe ei, şi ţara în schimbul ajutorului militar.
Evident, turcii îi ajutau pe cei care se dovedeau loiali lor. Aşa încât numeroşi principi-marionrtă ajungeau să joace aşa cum le dictau stăpânii turci. Această pleiadă de pretendenţi erau un izvor nesecat de probleme pentru voievozii care încercau să scuture jugul otoman şi totodată un bun prilej pentru otomani de a controla în voie ţările nord-dunărene. Toţi aceşti pretendenţi plăteau cu bani grei tronul, oferind sume uriaşe otomanilor în schimbul susţinerii, bani pe care mai apoi încercau să-i recupereze prin biruri, silnicii, confiscări de moşii. Evident, acestor voievozi-marionetă otomanii le percepeau tributuri tot mai mari, dar şi tot felul de taxe şi daruri.
Apoi mai erau şi boierii. Aceştia nu tolerau în general voievozii autoritari, pe cei care încercau să centralizeze statul medieval. Motivul era evident, un principe autoritar însemna automat pierderea puterii depline pe domenii dar şi influenţa. Marii boieri doreau să controleze pe voievozi, tocmai pentru a-şi satisface propriile interese. Nu de puţine ori boierii au slăbit puterea domnească, dar au complotat şi cu pretedenţii spriiniţi de turci, care le promiteau liberate totală de acţiune. ”La 1462 cea mai mare parte a boierimii muntene a ajuns la concluzia că suzeranitatea otomană este răul cel mai mic”, preciza Bogdan Murgescu în „România şi Europa“.
Românii în ”Casa Păcii”
Statutul Principatelor Române era acela de vasale ale Imperiului Otoman, plătitoare de tribut. Ţara Românească avea acest statut din 1417, deşi a început să plătească tributul abia din 1420, iar Moldova din 1456. Conform dreptului islamic, Moldova şi Ţara Românească făceau parte din Casa Păcii sau dar-al-ahd. Adică un statut între Dar-al Islam adică Casa Islamului sau ţările care făceau parte din comunitatea islamică şi Dar-al-Harb, Casa Războiului, adică duşmanii de moarte ai Imperiului Otoman, precum regatul Ungariei de exemplu. Principatele aflate în Casa Păcii beneficiau de autonomie, adică nu erau provincii otomane. Totodată erau conduse de familii princiare autohtone, îşi păstrau organizarea militară, judiciară, administrativă şi aveau libertate religioasă totală. Principatele din Casa Păcii plăteau însă tribut sau haraci, peşcheşuri (n.r. daruri) şi furnituri. Vorbim de daruri oficiale către sultan şi marele vizir, dar existau şi daruri ”pe sub mână”, un soi de şpagă a vremii diferiţilor demnitari otomani pentru a-i scăpa pe domnitori de pretedenţi sau de acuzaţiile acestor pretendenţi.
Moldova şi Ţara Românească trebuiau să ofere turcilor la preţuri preferenţiale, evident sub licitate, cereale, lemn şi alimente de origine animale, plus cele necesare turcilor. Totodată politica externă a Principatelor era dictată de otomani. Cu toate acestea au fost domnitori care în secret şi unii mai apoi făţiş au complotat contra stăpânirii otomane. În Casa Păcii, în Principate domnitorul era ales de divanul boieresc şi confirmat evident de sultan. Pretendenţii plăteau sume importante şi tot felul de daruri neoficiale sultanului şi înalţilor demnitari pentru a obţine tronul. Aprobarea boierilor uneori a fost mai mult formală, sultanul alegându-şi pretendenţii preferaţi şi mazilindu-i pe cei incomozi. Totodată în Casa Păcii turcii nu avea trupe staţionate pe teritoriul Principatelor, nu construiau moschei şi nu încercau să facă prozeliţi. Totodată nu se aplica sistemul devşirme, adică recrutarea forţată pentru corpurile de ieniceri, cu toate că în filmele şi istoriografia comunistă şi interbelică s-a crezut acest lucru. Începând cu secolul al XVIII lea, controlul otoman se înăspreşte, iar Principatele Române ajung la cheremul sultanilor.
Obligaţiile se înmulţesc, iar pe tron ajungeau străini, în special greci şi albanezi supuşi sultanului. Această perioadă, din secolul al XVIII şi până la începutul secolului al XIX lea, a purtat numele de perioada domniilor fanarioate. Domnitorii erau recrutaţi din rândul familiilor bogate de negustori greci şi albanezi din cartierul Fanar, din Istambul. În această perioadă, tronul costa o avere, iar voievozii erau obligaţi să plătească pe lângă haraci şi peşecheşuri, biruri pentru reînoirea domniei, în fiecare an şi odată la trei ani. Apoi o cantitatea uriaşă de provizii şi materii prime luau drumul Imperiului Otoman. Motivele înăspririi condiţiilor a fost tendinţa de autonomie continuă a unor domnitori români, dar şi tratativele secrete pe care le duceau contra otomanilor cu puterile europene. În principal este vorba despre Constantin Brâncoveanu, care tratat în secret cu habsburgii şi cu ruşii, dar şi de Dimitrie Cantemir, omul lui Petru cel Mare al Rusiei. Pe scurt, domnitorii de origine română nu se dovedeau de încredere pentru turci şi totodată avea mereu tendinţa de a încerca să scape de otomani. Abia în după Războiul de Independenţă, în anul 1878, Principatele Române şi-au dobândit independenţa oficială faţă de Imperiul Otoman.
Sute de mii de kilograme de aur la turci
De mult timp se pune întrebarea de ce otomanii nu au transformat Principatele Române în provincii otomane? Mai ales în condiţiile în care unii voievozi români le-au dat bătăi de cap turcilor. Una dintre cauze ar fi fost dificultatea administrării acestor provincii. Cucerirea lor nu ar fi fost evident imposibilă pentru otomani, aşa cum sugera istoriografia patriotardă din perioada comunistă. Din contră, chiar şi în timpul unor domnitori importanţi precum Petru Rareş sau Neagoe Basarab să zicem, Moldova şi Ţara Românească puteau fi cucerite. De altfel, armatele lui Soliman Magnificul au ocupat Moldova şi l-au alungat pe voievodul Petru Rareş. Caracterul refractar şi perspectiva unor provincii care clocoteau a revoltă la marginea Europei creştine nu era o viziune prea plăcută şi comodă pentru sultani. Practic, împăraţii turci nici nu doreau să se complice cu aşa ceva. Ar fi însemnat garnizoane puternice mobilizate în permanenţă în aceste provicincii, o stare de nelinişte perpetuă şi evident multe resurse consumate pentru nişte teritorii care pentru turcii nu aveau o importanţă strategică mare.
Aveau o importanţă marginală mai ales că otomanii nu şi-au exprimat intenţia de a avansa către nord-estul Europei. Ţinta turcilor era Europa Centrală şi Occidentală, iar principalul culoar către acestea era prin Serbia şi Ungaria, nicidecum prin Ţara Românească sau cu atât mai puţin Moldova. Otomanii erau interesaţi mai degrabă din punct de vedere economic de Principatele Române. Şi-au dorit Dobrogea şi zona de coastă a Mării Negre, tocmai pentru a o controla. Apoi erau mulţumiţi să obţină foloase materiale de la Principatele Române cu cheltuieli minime. Prefeau ca acestea să aibă statut de vasale şi să le furnizeze materii prime şi tribut. Mai mult decât atât, otomanii primeau bani de la voievozi români pentru a-i confirma pe tron. O situaţie cât se poate de favorabilă pentru turci. Evident cu riscurile aferente, adică ridicarea unor voievozi care să conteste stăpânirea otomană.
De exemplu doar Ţara Românească a plătit turcilor până în 1858 tribut în valoare de 214.000 kilograme aur, la care se adaugă banii oferiţi de pretendenţii la tron, diferitele daruri dar şi materii prime. Tributul a şi crescut de-a lungul timpului. La început muntenii plăteau 3.000 de ducaţi. În doar câteva decenii s-a ajuns la un tribut de 10.000 de ducaţi. Recordul a fost atins în secolul al XVI lea cu 100.000 de ducaţi. Moldova a început să plătească doar 2000 de ducaţi. Ştefan cel Mare le dădea tribut turcilor în valoare de 6000 de ducaţi ajungându-se în 1583 la suma de 66.000 de ducaţi. În total Moldova a plătit turcilor tribut în valoare de 104.000 kilograme aur. În aceste condiţii otomanii au preferat să exploateze Principatele Române fără să cheltuiască bani cu funcţionari, trupe staţionate în provincii şi evident conducători de provincii. În secolul al XVI lea, marele sultan trimitea peste 280.000 de galbeni la Buda, transformată în paşalâc, cheltuieli aferente personalului civil şi militar.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
