Culisele „Micii Uniri“. De la Cocuţa, femeia care a salvat unirea, până la marea perdantă a constituirii Principatelor

Culisele „Micii Uniri“. De la Cocuţa, femeia care a salvat unirea, până la marea perdantă a constituirii Principatelor

Discuţii în cadrul adunărilor ad-hoc FOTO Adevărul

Unirea de la 1859 dintre Moldova şi Ţara Românească a fost rezultatul măiestriei diplomaţiei româneşti, dar şi al organizării exemplare a intelectualilor români. Unirea a avut piedicile ei, fiind salvată într-un moment critic de o femeie ambiţioasă din înalta societate. Deşi aclamată, unirea a avut şi perdanţii ei, din punctul de vedere al societăţii de atunci.

Ştiri pe aceeaşi temă

Acum 161 de ani, Moldova se unea cu Ţara Românească într-un singur stat numit Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Era o construcţie fragilă, recunoscută cu mare greutate de Marile Puteri, dar care, datorită dibăciei diplomaţiei şi intelectualităţii româneşti de la mijlocul veacului al XIX-lea, a ajuns să devină nucleul statului român modern. Statul român a luat naştere, propriu-zis, pe acest fundament fragil, rezultat al unei misiuni aproape imposibile. 
 
La acea vreme, Moldova şi Ţara Românească erau state autonome, dar aflate politic, militar şi chiar social şi cultural sub tutela Imperiului Ţarist şi a Imperiului Otoman, două puteri care-şi disputau dominaţia în Balcani. După Războiul Crimeei, care a reuşit să adune în tabere adverse toate Marile Puteri europene, s-a ivit o şansă nesperată pentru Principate de a se uni într-un singur stat, de a se scutura de straiele medievale şi de a-şi căuta drumul într-o Europă modernă.
 
La întâlnirile dintre Marile Puteri pentru parafarea păcii s-a luat în calcul şi soarta anumitor state Balcanice, inclusiv Moldova şi Ţara Românească. Intelectualii românii şi-au jucat cartea. Au jucat-o atât de bine încât au reuşit imposibilul, reuşind să pună inclusiv Marile Puteri potrivnice în faţa faptului împlinit. A fost un vicleşug diplomatic care, de fapt, a dat naştere unui nou stat pe harta Europei. Realizarea Unirii Principatelor a avut o geneză îndelungată şi a fost un proces care s-a întins aproape pe durata unui secol. Din punctul de vedere al contemporanilor, Unirea a avut şi perdanţii ei.
 

Unirea, rodul generaţiilor şcolite în Europa

 
Drumul Unirii Principatelor a început în secolul al XVIII-lea, odată cu pătrunderea ideilor iluministe în Principatele Române. Au fost inclusiv domnitori fanarioţi care au reformat sub impulsul acestor idei iluministe, dar au adus şi cultura iluministă în Moldova şi Ţara Românească. Aşa a apărut şi ideea de naţiune, de stat naţional, noţiuni necunoscute în Evul Mediu. Lungul drum către Unire a fost deschis de boierii români care au redactat primele memorii către Marile Puteri, cei care au imaginat primele constituţii moderne şi au enunţat prima dată idealuri precum cel al unirii Principatelor într-un singur stat. Aceşti boieri cuprinşi de idei iluministe şi-au dat copiii la studii în străinătate, dând naştere unei elite româneşti cu vederi largi, moderne, inexistente până la acel moment. 
 
Această elită boierească sau bogat burgheză care a studiat în Franţa, Austria sau Germania este cea care a făcut ca Unirea să devină realitate. ”Totul a început cu emanciparea intelectualilor. Fiii de boieri şi toţi tinerii care mergeau şi făceau studiile în străinătate au venit cu noile idei, cu viziunea unor Principate moderne şi unite. Aceste idei au fost enunţate prima dată la 1848, când se milita pentru ieşirea de sub controlul zdrobitor al Imperiilor Ţarist şi Otoman, desprinderea de medieval şi croirea propriului destin. Se vehicula bineînţeles ideea unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească, prezentă încă din secolul al XVIII-lea“, precizează istoricul Gheorghe Median. 
 

Opera de geniu a diplomaţiei româneşti şi un şiretlic moldovenesc

 
Noile generaţii de intelectuali şcoliţi în Occident au reprezentat, de fapt, elita diplomatică ce a făcut totul posibil. Lupta românilor a fost, de altfel, doar pe tărâm diplomatic şi politic. Şi asta în condiţiile în care Moldova şi Ţara Românească erau nişte stătuleţe fragile înconjurate de Mari Puteri potrivnice. Intelectualii şi boierii grupaţi în ”Partida Naţională” au susţinut peste tot în Europa această cauză a Unirii. Au dispersat-o în cercurile studenţeşti şi intelectuale din Austria, Anglia, Prusia, dar mai ales în Franţa. Aşa se face că la Paris toată lumea ştia de chestiunea românească. La Tratatul de Pace de la Paris de la 18/30 martie 1856 s-a pus problema înfiinţării unui stat tampon, format din Moldova şi Ţara Românească. Decizia unirii revenea însă locuitorilor celor două provincii, fiind înfiinţate prin hotărârea Marilor Puteri două adunări ad-hoc în Moldova şi Ţara Românească. Totodată, Moldova şi Ţara Românească intrau sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. După ce alegerile din cadrul adunărilor ad-hoc au arătat că populaţia dorea să se unească, Marile Puteri, în cadrul Convenţiei de la Paris au fost de acord cu o unire trunchiată. 
 
Mai precis, cele două ţări aveau domnitori diferiţi, instituţii proprii, cu doar trei organisme administrative comune. Un şiretlic moldovenesc şi mai apoi superba diplomaţie românească aveau să scrie istorie. Moldovenii l-au nominalizat cu mari greutăţi pe Alexandru Ioan Cuza, cam ultima opţiune, impusă deputaţilor ad-hoc sub ameninţarea armei, de ofiţerul Pisoski din Botoşani. Acesta a blocat uşile sălii şi ar fi ameninţat că dacă Cuza nu este ales ”taie pe toată lumea”. Intelectualii moldoveni au venit mai apoi cu ideea genială de a-l propune domn şi în Ţara Românească. Ar fi respectat prevederile Convenţiei, dar în acelaşi timp ar fi pus Europa în faţa unui fapt împlinit. Cuza a fost ales, după alte serii de negocieri la Bucureşti, şi în Ţara Românească.
 
Marile Puteri au fost puse în faţa faptului împlinit. A urmat apoi măiestria diplomaţiei româneşti care le-a convins să accepte dubla alegere. Teodor Callimachi, un diplomat cu os domnesc, a strălucit. Văr al lui Cuza, a bătut toate capitalele europene pentru a-i convinge pe mai marii vremii să respecte dorinţa românilor. S-a întâlnit cu Napoleon al III-ea, cu reprezentanţii lui Frederic Wilhelm al IV-lea şi cu premierul britanic Lord Palmerston şi, în cele din urmă, a reuşit. 
 

Cum a salvat „madam Cocuţa“ toată Unirea

 
Lucrurile nu au mers atât de simplu pe cât se poate scrie sau spune. Lupta diplomatică externă a fost dublată de o luptă pe plan intern. Dacă exista un partid unionist, musai a fost şi unul ”antiunionist”. Era vorba despre o grupare de intelectuali şi boieri moldoveni care se opuneau unirii din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, reprezentanţii Imperiului Otoman, precum caimacamii, dar şi cei cu funcţii sau privilegii în zona otomană sau rusească se opuneau unirii tocmai pentru a nu-şi pierde favorurile. Mai erau şi cei care vedeau în unire o sărăcire a Moldovei şi mutarea polului puterii către Bucureşti. În orice caz, partida anti-unionistă a fost la un pas să câştige în Moldova. Caimacamul Nicolae Vogoride, un om plătit de austrieci şi totodată fidel şi turcilor, evident în schimbul unor funcţii, a fost cel care a pus cele mai multe beţe în roate. 
 
A strâns în jurul său pe toţi cei care erau împotriva unirii şi nu s-a dat în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul. Se pare că era împins şi de o gelozie cruntă, soţia sa ,Cocuţa Conachi, fiind amanta lui Alexandru Ioan Cuza. În orice caz, Nicolae Vogoride a falsificat alegerile din cadrul divanurilor ad-hoc. Pe scurt, acesta a arătat Marilor Puteri, în mod fals, că moldovenii nu vor unirea. A ajuns să ofere şi titluri boiereşti în alb pentru un singur vot anti-unire. Culmea, cea care a salvat situaţia şi, implicit, unirea a fost chiar soţia sa Cocuţa. Aceasta a reuşit să pună mâna pe corespondenţa pe care o purta Vogoride cu Austria şi Imperiul Otoman, predând-o în secret Franţei. Această corespondenţă a fost publicată la Paris, iar falsificarea alegerilor a fost dată în vileag. A fost cea mai grea lovitură dată separatiştilor, iar prin relansarea partidului unionist şi înlocuirea unor funcţionari la presiunea Marilor Puteri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele principate.
 

Marea perdantă a Unirii

 
Odată Unirea realizată, au urmat însă şi dezamăgirile. Nu peste tot, ci doar în Moldova, care, după Unire, a decăzut politic şi economic, în condiţiile în care Polul puterii s-a mutat la Bucureşti şi, în general, către sud. Din Capitală, Iaşiul s-a trezit că a devenit un oraş de provincie, asta în condiţiile în care Moldova, spun specialiştii, era mai dezvoltată în acea perioadă decât Ţara Românească.
 
”Spre 1859, Moldova era net superioară celorlalte regiuni, ca dezvoltare economică, infrastructură şi funcţionabilitate a instituţiilor publice. Din punct de vedere economic, absolut toţi indicii surclasau Ţara Românească, iar în unele cazuri, ca de exemplu în agricultură, aveau chiar o valoare dublă", a declarat pentru ”Ziarul de Iaşi”, conf.dr. Mihai Cojocariu, prodecan al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza". De altfel, Nicolae Istrati, un cunoscut anti-unionist, scria în ”Despre chestia zilei în Moldova” că unirea a adus numai rău Moldovei. 
 
 Acesta susţinea că Ţara Românească a ”cucerit” efectiv Moldova, având o populaţie mai numeroasă şi care şi-a impus oamenii în cele mai importante funcţii. Totodată, în aceeaşi scriere, Istrati arăta că toate investiţiile s-au dus către sud, elita a plecat către Capitală, adică spre Bucureşti iar Iaşiul a rămas la periferie, cu toată Moldova. Cele mai rele previziuni ale anti-unioniştilor s-au adeverit. Moldova a început să decadă rapid. Nici măcar Curtea de Casaţie nu a fost instalată la Iaşi, aşa cum au cerut moldovenii. Tocmai de aceea abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza a fost sărbătorită de moldovenii din Iaşi, în special, timp de trei zile, aceştia sperând în desfacerea Unirii. Venirea pe tron a lui Carol I a fost o nouă lovitură dată separatiştilor. 
 
De altfel, cu această ocazie a avut loc o revoltă fără precedent în Moldova. Iaşiul a fost practic luat cu asediu. În ziua de 15 aprilie 1866, peste 500 de oameni, în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu, au atacat Palatul Administrativ, strigând ”Jos Unirea”, ”Jos Prinţul străin”. Separatiştii îl doreau domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu, zis „Nunuţă”. Mitropolitul Calinic i-a binecuvântat pe „revoluţionarii” care au ridicat baricade. Printre cei implicaţi, alături de mitropolitul Calinic, se aflau şi fraţii Constantin şi Alexandru Moruzzi, membrii familiei Roznovanu, dar şi boierul Boldur Teodor Lăţescu. A fost mobilizată armata, iar Lascăr Catargiu a dat ordin ca să fie folosită violenţa. Soldaţii au atacat şi au tras asupra separaţioniştilor. Au atacat inclusiv la baionetă. Se spune că au murit peste 100 de oameni. Cifrele au fost însă secretizate, iar evenimentul marginalizat şi trecut sub tăcere.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: