În ultimele 100 de zile de dictatură, tabloul Elenei Ceauşescu fuma la Botoşani în ropot de apaluze trucate
0
Mii de muncitori din Botoşani stăteau în luna septembrie din anul 1989 şi aşteptau de două ore ca preşedintele ”Epocii de Aur” să sosească cu elicopterul. Era ultima vizită pe care Nicolae Ceauşescu o făcea în Moldova. La trei luni de la cuvântarea din Palatul Administrativ al Prefecturii din Botoşani se va afla în faţa unui pluton de execuţie, pentru 45 de ani de întuneric şi suferinţă.
Îşi începeau munca la şase dimineaţa, în uriaşa zonă industrială de la marginea oraşului. După zece ore de muncă, cei peste 30.000 de muncitori din fabricile botoşănene au fost încolonaţi şi aduşi de oamenii regimului să îşi întâlnească liderul. Nicolae Ceauşescu venea la Botoşani şi totul trebuia sa fie ca la carte. De spectacol şi primire s-a ocupat personal unul dintre admiratorii şefului comunist, Emil Bobu, botoşănean născut la Vârful Câmpului.
Oamenii îşi mai amintesc şi acum că timp de 60 de minute au repetat primirea.
”Au verificat copiii aproape o oră. Să aibă tot ce trebuie, panglici, uniforme curate. Încă o oră am repetat cu ei programul artistic. Cei mai mici dintre ei aveau nevoie să meargă la toaletă şi nu aveam unde să îi ducem. Nu puteam părăsi formaţia. Elevii erau lângă balcon şi trebuiau să cânte şi să fluture flori si steaguri să îi vadă Ceauşescu”, a declarat Elena Nechifor, o fostă profesoară de română la Botoşani care a participat la eveniment.
Muncitorii au repetat şi ei, tot o oră. Purtau şi porteretele celor doi lideri. După două ore de repetiţii, în faţa sediului Prefecturii de astăzi şi încă o oră de aşteptare, a aterizat şi Ceauşescu cu elicopterul. Iar spectacolul propagandistic a început.
Aplauze trucate în timp ce Elena Ceaşescu „fuma” între muncitori
Sub ochiul ager al securiştilor a început şi programul artistic al muncitorilor şi al elevilor. Ropote de aplauze şi urale asurzitoare. Steaguri şi flori. Asta au găsit soţii Ceauşescu la Botoşani, o redută a sărăciei, unde se aşteptau să găsească sprijin. Bucuria botoşănenilor să îl vadă pe Ceauşescu era descrisă pe larg în ediţia din aceea zi a cotidianului ”Scânteia”.
Realitatea muncitorilor era, însă, alta. Sătui de stat la cozi, de mâncat aripioare şi tacâmuri şi de curent cu porţia, chiar şi aici, departe de Timişoara sau Bucureşti, murmurul nemulţumirilor începea să se audă. După trei ore de repetiţii şi zece de muncă, munciorii nu mai aveau puterea să îşi aplaude liderii.
”Nu apaluda nimeni, poate pe ici pe colo puşi de activişti sau cei mai fricoşi. Mai erau care ascultau Europa Liberă şi bănuiau ceva. Nu se chinuia nimeni să aplaude, nu le mai păsa. Eram cu băieţii de la Electro şi ne uitam că nimeni nu zice nimic, nu aplaudă, stau şi se uită. Dar peste tot se auzeau numai apaluze şi urale. Ne-am uitat sus la etaj la Teatru şi ne-am dat sema”, povesteşte Virgil Zamfirescu, un fost şofer de la uzina Electocontact.
Într-adevăr nu erau aplauzele şi uralele muncitorilor. Oamenii însărcinaţi cu propaganda, auzind zumzetul mulţimii şi vâzându-le apatia, au trecut la planul de rezervă. Marile megafoane de la Teatrul „Mihai Eminescu”, situat în apropiere, au fost puse în funcţiune. În public, muncitorii se ţineau de glume. Cei de la uzina Electocontact, care ţineau tablourile cu Elena şi Nicolae Ceauşescu, l-au coborât pe cel al Elenei.
”Unul dintre şoferii din autobază a scos ţigara din gură, a făcut o gaură mică la gură la Elena şi a băgat ţigara. A ridicat tabloul şi cum bătea vântul Elena a început să fumeze. Râdeau toţi din jur. Spectacolul nu a durat decât câteva secunde. Au coborât tabloul că de ja mişuna Securitatea”, povesteşte, amuzat, Virgil Zamfirescu.
Intimidaţi de Securitate
Mulţi muncitori sau profesori împreună cu elevii au încercat să plece. Se plictiseau deja de binecunoscutele discrusuri ale lui Ceauşescu. Oamenii securităţii, îmbrăcaţi în civil, mulţi deghizaţi în muncitori, îi opreau şi le cereau datele.
”Eu am fost martoră la asta. Erau în spatele nostru două femei, textiliste cred. Una se plângea că are copil mic. Au încercat să se strecoare. Unul îmbrăcat în salopetă şi cu cască le-a prins. Atât am auzit: Băi neruşiantelor mergeţi înapoi. Unde mergeţi? La fel a păţit şi o colegă de-a mea care a încercat să plece cu fiul ei”, susţine Elena Nechifor.
După aproape o oră şi jumătate Ceauşescu s-a urcat în elicoper şi a plecat. După trei luni de zile, aceeaşi botoşăneni pentru care „au aplaudat” megafoanele au văzut la televizor cum Elena şi Nicolae Ceauşescu erau executaţi.
Cititi si:
Se încarcă comentariile...
