Ce este şi unde se depune o sesizare penală. Diferenţa dintre plângere şi denunţ
0
Conform legislaţiei în vigoare instituţiile abilitate ale statului pot fi sesizată prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.
Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizica sau de o persoana juridica căreia i-a fost cauzată o vătămare sau o pagubă printr-o faptă antisocială organelor judiciare.
Plângerea trebuie să conţină: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă. Plângerea se poate face personal sau prin mandatar (mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii). Plângerea poate fi făcută şi oral, situaţie în care conţinutul acesteia se consemnează într-un proces verbal de către cel care o primeşte.
De asemenea, plângerea se poate face şi de către unul din soţi pentru celălalt soţ, sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată pentru care s-a depus plângerea poate ulterior să declare că nu-şi însuşeşte conţinutul acesteia. Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se poate face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă (art. 222 din Codul de procedură penală).
Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizica sau de o persoana juridica, despre săvârşirea unei fapte antisociale. În acest caz, spre deosebire de plângere, persoana care face denunţul nu a suferit nici o vătămare sau pagubă, ea sesizează doar faptul că altcineva a fost victima unei asemenea fapte. În ce priveşte conţinutul denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta trebuie, de asemenea, consemnat într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut (art. 223 din Codul de procedură penală).
Principală diferenţă dintre plângere şi denunţ constă în faptul că autorul plângerii este victimă infracţiunii sesizate, iar autorul denunţului nu este vătămat, prejudiciat în mod direct prin infracţiunea pe care o sesizează. Plângerea şi denunţul se adresează organelor de anchetă (parchet, poliţie). Nu este o problemă dacă organul de anchetă sesizat nu este cel competent, potrivit legii, întrucât organul căruia i-a fost adresată sesizarea are obligaţia să o trimită celui competent.
Se recomandă formularea sesizărilor în scris şi depunerea lor la registratură parchetului local (de pe lângă judecătorie) din rază teritorială în care a fost săvârşită infracţiunea sesizată sau a parchetului judeţean (de pe lângă tribunal). În cazul infracţiunilor de corupţie, întrucât urmărirea penală (ancheta) se efectuează, de regulă, de procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal, sesizarea trebuie adresată parchetului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială a fost săvârşită infracţiunea de corupţie sesizată. Sesizarea scrisă poate fi trimisă şi prin poştă, de preferat cu confirmare de primire.
De asemenea, sesizarea pentru orice infracţiune de corupţie poate fi adresta şi direct Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), care va decide apoi asupra organelor de anchetă care vor efectuă urmărirea penală. DNA are publicat pe pagină proprie de interent un formular on-line pentru comunicarea de date despre acte de corupţie.
Potrivit legii, plângerea sau denunţul trebuie să conţină:
– numele şi prenumele petiţionarului
– calitatea petiţionarului (precizarea dacă acţionează în nume personal sau că mandatar/reprezentant al unei persoane; în acest caz, persoană reprezentată trebuie nominalizată)
– domiciliul petiţionarului
– descrierea faptei care formează obiectul sesizării (e necesară o descriere cât mai exactă şi detaliată a faptelor. Orice element de fapt, chiar aparent neimportant, care poate servi la stabilirea existenţei infracţiunii sesizate sau la identificarea fapturitorului, trebuie adus la cunoştinţă organelor de anchetă. Descrierea faptelor trebuie făcută cât mai obiectiv şi cât mai detaşat de emoţiile, trăirile, sentimentele,
părerile sau aprecierile celui care relatează)
– indicarea făptuitorului, desigur dacă este cunoscut (dacă autorul sesizării nu cunoaşte fapturitorul, va face menţiune în acest sens, urmând că organele de anchetă să procedeze şi la identificarea faptutitorului)
– indicarea mijloacelor de probă (este o menţiune foarte importantă pentru că sesizarea să fie cu adevărat eficientă. Spre exemplu, indicarea unor martori – de preferat cu nume complet şi adresă-; de asemenea, trebuie remise organelor de anchetă orice înscrisuri, fotografii, înregistrări sau obiecte care pot servi la dovedirea susţinerilor din sesizare; dacă acestea nu sunt deţinute de petiţionar, dar îi cunoaşte pe deţinătorii lor, trebuie să precizeze în mod clar, în sesizare, cine deţine respectivele mijloace de probă)
– semnătura petiţionarului
Se încarcă comentariile...
