Din Buşteni pleacă două trasee care sunt cunoscute şi sub numele de „trasee pe Jepi“. Cel marcat cu cruce albastră urcă pe Valea Caraimanului la cabana Caraiman, ajunge apoi la Babele şi coboară la Peştera. Pe sub linia telecabinei. Aceştia-s Jepii Mici. Din acelaşi loc, pleacă un alt traseu, marcat cu triunghi albastru, ce ajunge în buza platoului, la Casa Naturaliştilor, după care la Piatra Arsă. Şi acesta urmează o linie de telecabină – vechiul funicular care aducea lemne în Buşteni, la fabrica de hârtie Schiel. De la numele întreprinzătorilor germani se trage şi cealaltă denumire a Casei Naturaliştilor: Cantonul Schiel. Drumul acesta, pe lângă muntele numit Claia Mare şi printre bucăţi de fier devenite istorie, se cheamă Jepii Mari.

După ce te-ai asigurat că soarele e de trei suliţe pe cer, ai mare grijă la echipament. Ambele trasee sunt dificile şi nu se recomandă turiştilor nepregătiţi. Şi asta nu fiindcă te-ai ruşina să auzi apelativele deloc plăcute pe care montaniarzii le rostesc printre dinţi la adresa amatorilor nepăsători care pleacă în ture în şlapi sau pe tocuri – „şoşonar“ şi „pantofar“ sunt printre cele mai blânde. Deci bocancii nu trebuie să lipsească, la fel şi pelerina, un rucsac uşor cu ceva apă, mâncare şi poate o haină de schimb, plus îmbrăcăminte care să asigure confortul termic şi să permită mişcări lejere. Or fi potecile Bucegilor adevărate bulevarde, dar blugii strâmţi rămân un accesoriu destinat exclusiv străzilor din centrul Bucureştiului.

Crucea albastră pleacă din spatele staţiei de telecabină, se orientează cumva către vest şi urcă la început prin pădure. După nici o jumătate de kilometru, larma turistică, furnicarul posesorilor de maşini 4x4 care te urcă până la Babele peste Dichiu, kürtőşii şi burtoşii mâncători de kürtőşi rămân în urmă. Aerul devine mai curat, poteca şerpuieşte plăcut şi, din când în când, se mai opinteşte peste câte un povârniş sau trece firul apei. Pe la 1100 de metri altitudine, apar şi primele cabluri, care au mai mult rol de trailer – nu sunt neapărat necesare, dar te previn, să ştii ce te-aşteaptă mai sus.

În partea de mijloc a traseului, atracţia principală este Cascada Caraimanului. O vezi de departe: la început, o panglică mică şi sclipitoare, dar apoi tot mai sonoră şi mai degrabă pulverizatoare de vapori către chipurile ostenite ale turiştilor.

Ultimii trei sute de metri diferenţă de nivel până la cabana Caraiman sunt chinuitori. Mâna se împrieteneşte cu stânca şi lanţul, iar acolo unde verticala ar fi fost prea de tot, poteca ajunge să fie săpată complet în piatră. La Cabana Caraiman faci o scurtă pauză – turiştii stau grupaţi în pâlcuri, privind când spre brâna ce urcă la Crucea Caraimanului, când jos, în vale, către Buşteni.

Muşti alene din sendviş, fixat de privirile câinilor cu ochi mari şi umezi care se bazează pe faptul că eşti generos şi-ţi împarţi hrana cu prietenii. Şi dacă nici câinele nu-i cel mai bun prieten al omului…

N-are rost să mai urci la Babele acum. Ai fost de-atâtea ori cu telecabina, că ştii zona şi cu ochii-nchişi. Aşa că o apuci la stânga pe un drum lat, urmând un punct galben (cam scump la vedere) direct spre Piatra Arsă.

Pe vreme bună, orientarea este facilă, platoul Bucegilor fiind generos cu priveliştile până hăt-departe. De data asta, drumul e uşor, cu scurte şi blânde pasaje ascendente sau descendente. Pe vremuri, se numea drumul stâlpilor de telegraf; propun însă o denumire mai actuală: drumul check-in-urilor pe facebook cu feeling wonderful şi hashtag lamunte.

Fără a mai ajunge la Piatra Arsă, la un moment dat, în stânga vei vedea un culoar lat printre nişte jnepeni pe unde şi Ghiţă Mureşan s-ar simţi stingher. În 10-15 minute, ajungi la Cantonul Schiel, amplasat chiar pe marginea abruptului prahovean. De aici e aproape imposibil de ghicit pe unde se va strecura poteca.

Noroc că este lată şi mai bătută decât cea de la urcare, dar impresia de hău e la un cu totul alt nivel. După câteva serpentine, drumul coboară mai abrupt şi ai parte din nou de cabluri – unele extrem de groase şi de solide, provenind probabil inclusiv din cablurile vechiului funicular. Zona se numeşte „La scări“. Traseul traversează ulterior şi alte zone cu „la“-uri în titlu: La Mese (loc de popas, belvedere, lupte greco-romane cu ursul), La Vinclu (fără vreo legătură cu fotbalul, denumirea face referire la staţia de unghi a funicularului), La Grătar (din nou un nume înşelător – nu te aştepta la mici care să sfârâie, ci la o casă a paznicului din zonă). Într-un final, te-ntorci la civilizaţie, nu fără a te bucura când te arată cu degetul un ţânc de-o şchioapă care-i spune tatălui: „Uite, tati, nenea a fost într-o aventură. Când mergem şi noi?“

Cifre: Tura în circuit presupune aproximativ 1200 de metri diferenţă de nivel, parcurşi în 7-8 ore cu tot cu pauze de masă, de fotografii, de potolit tremurul indispensabililor după ce-ai trecut de pasajele mai dificile.

Când să mergi: Pe vreme bună, cu vizibilitate. Într-o frumoasă zi de vară, de pildă; dacă nu, mituieşte-l pe Busu, cumpără-i un buchet de flori Romicăi Jurca, numai să îmbuneze cerul, fiindcă pe vreme de furtună, cu stâncă umedă sub picior, nu-i chiar plăcut drumul în zona de abrupt.

Nu rata: Dat fiind că sunt trasee pe care circulă şi destule persoane cu cei şapte ani de-acasă la fără frecvenţă, n-ar fi rău să iei la tine câţiva saci de gunoi şi pe drum să mai aduni câte un ambalaj aruncat în potecă, vreun pet sau vreo cutie de bere care parcă nu dau bine în peisaj. Măcar aşa poţi mulţumi unui munte care ţi-a dat tot ce are el mai frumos fără să ceară nimic în schimb.