Salariul e doar ca să te deranjezi să te duci la muncă, primele sunt ca să te apuci de treabă

Indiferent de salariul primit, ar trebui să muncim la capacitatea maximă

De mai bine de jumătate de an mă străduiesc să încep un proiect relativ simplu, împreună cu o instituţie de stat. Tot de jumătate de an, directorul lor îmi spune zi de zi că ştii, la salariile pe care le au copiii ăceştia nu pot să le cer mai mult...

Ca să fiu mai clar, e un proiect pe care unul singur dintre copiii aceia, şi încă nu cel mai deştept dintre ei, îl poate porni şi face să meargă dacă ar munci trei sau patru zile. Şi, din câte am observat eu, nu le cere nici măcar să stea opt ore la birou de banii aceştia, stau vreo şase sau şapte, cel mult, iar pauza de masă e socotită îndatorire sfântă de serviciu, în folosul ţării, ca în orice alt ungher bugetar din ţara asta, evident!
 
Copiii primesc o leafă de vreo 1.600 de lei pe lună, însă vorbele acestea sunt repetate mai peste tot la stat, indiferent de cifrele care sunt vehiculate. Şi să nu credeţi că în firmele private nu auzi asta... Se aude, chiar dacă mai în şoaptă. Oricum, poţi citi cu uşurinţă în ochii oamenilor, când nu o spun cu vorbe clare.
 
Fiindcă salariile nu sunt ca în Germania sau ca în Olanda, aproape nimeni nu se simte obligat să muncească susţinut şi conştiincios ca nemţii sau ca olandezii. Salariile sunt mici în România, şi cu asta toţi se cred la adăpost de orice responsabilitate, începând cu guvernanţii de sus de tot, cel mai de sus, până jos-jos. Cei mai mulţi o şi spun răspicat le televizor, când ajung acolo.
 
Când scriu că oricine are un job trebuie să se simtă obligat, şi legal şi moral, să lucreze cât de bine poate, susţinut şi conştiincios, INDIFERENT de salariul pe care îl primeşte, că sărăcia şi greutăţile, fie ele conjuncturale sau permanente nu sunt motiv de muncă în dorul lelii, lumea zice că sunt un ciudat şi un vuiet de înjurături şi de ameninţări se porneşte instantaneu. „Nu, dom Butunoiu, salaru' e doar ca să te duci de acasă pân` la birou, să-ţi pui curul pe scaun. Ca să te apuci serios de treabă tre` să te motiveze. Ca să te duci tre` să fii plătit, dar ca să dai tot din tine tre` să fii răsplătit, dom Butunoiu...“
 
Salariul nu e factor motivaţional în România, să fie bine înţeles!
 
Am pus şi eu un anunţ, căutam un redactor cultural pentru unul dintre proiectele mele. Am primit un potop de CV-uri, toate de la stat, şi toţi, fără excepţie, încercând să mă convingă că vor face ce tot le dau să facă în timpul zilei, adică... înţelegeţi ce vreau să spun. „Ştiţi, şefu` ne înţelege, la salaru` ăsta...“ 
 
Deci, daţi-ne salariile pe care le merităm, şi să vedeţi apoi cum ne punem noi pe treabă... Ba nu, puneţi-vă mai întâi pe treabă, şi veţi vedea după aceea ce salarii mari o să primiţi... şi acest dialog social va continua, cel puţin cât voi mai trăi eu de acum înainte.