Într-o noapte a visat că şi-a secţionat accidental un deget. Prima dată i s-a părut că doar s-a tăiat superficial, dar apoi, uitându-se mai bine la degetul din vis, a văzut, ca într-un fel de radiografie ciudată, interiorul rănii şi ligamentele tăiate. S-a îngrozit. Şi-a spus că ar trebui să ajungă la spital, să-i coase cineva degetul la loc dacă s-ar putea. 

În copilărie cunoscuse un tânăr căruia trenul îi tăiase degetele de la picioare. Omul, care venise la ei în vizită, povestise că după trecerea trenului îşi luase degetele în mână şi se dusese la spital, dar fusese prea târziu. Când spunea povestea pierderii degetelor, tânărul stătea pe canapea, în sufragerie, iar privirea ei scăpa către şosetele albe, flauşate, care ascundeau dezastrul. Şi, iată, acum venise şi rândul ei, chiar dacă doar în vis, să-şi ducă degetul la doctor într-o pungă. 

La trezire s-a asigurat că degetul e încă lipit de mână şi, chiar şi aşa, a avut o strângere de inimă pentru neatenţia nenorocită din vis. Chiar dacă e doar un vis, putem totuşi să cădem de acord că o întrebare e necesară: cum, cum, cum poţi să-ţi tai singur degetul şi nici măcar să nu-ţi dai seama de asta? Toată ziua a fost ca pe ace, ca atunci când pierzi ceva important, un lucru despre care n-ai crezut în viaţa ta că-l vei pierde. Dezamăgirea de a-ţi rătăci buletinul, disperarea că nu ştii unde ai pus portofelul, sentimentul îngrozitor că nu eşti în stare să ai grijă nici măcar de propriile chei de la casă. Degetul tăiat în vis i se arăta mereu înaintea ochilor, aproape desprins de mână, atârnând, nedureros şi ciudat. Vechile obsesii au revenit: trecutul pe sub macaraua care stătea să se prăbuşească, mersul pe marginea trotuarului cu sentimentul că o maşină o să scape de sub control şi o să o facă una cu pământul, urcatul scărilor cu groază atunci când se aud paşi în urmă, deşi de fapt e doar vecina de la cinci, care s-a decis să facă puţină mişcare. 

În copilărie a auzit povestea cu gândurile oamenilor şi i-a rămas în cap. De multe ori s-a simţit încărcată cu ceea ce-şi spunea că e energia negativă a altor oameni, de multe ori s-a întors acasă seara fără vlagă, în cel mai bun caz posomorâtă, după vreo discuţie banală în contradictoriu sau pur şi simplu după o întâlnire oarecare. De multe ori şi-a spus că gândurile negre ale altor oameni sunt nu neapărat ca un fum, dar oricum ca o răceală pe care poţi sau nu să o iei, depinde cât de puternic e sistemul tău imunitar. 

În ziua de după visul cu degetul, a tăiat lumea în două, prima dată - dimineaţa, a doua oară – seara, pe propriile urme. Dacă s-ar fi văzut de sus, dacă s-ar fi dedublat şi s-ar fi privit dintr-un avion în trecere deasupra oraşului, ar fi înţeles că nu era aşa cum îi imaginase ea. În momentele acelea, nu alţii, ci propriul ei corp a împărţit în lume haosul şi negura. OK, ar mai fi de zis şi că ea nu era singura cauză a situaţiei. În oraşul în care locuia, înserarea venea mult prea devreme, practic – dimineaţa, şi nu pica din ceruri, ci se scurgea de pe dealuri şi dintre blocuri, exact ca un somn.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.