De ce confundăm numele apropiaţilor şi ce înseamnă acest lucru
0
Atunci când numeşti greşit pe cineva sau când îi confunzi numele nu înseamnă că o faci în mod intenţionat, ci pentru că faci asocieri în minte din dragoste pentru respectiva persoană.
Iubirea din spatele confuziei
De câte ori vi s-a întâmplat ca părinţii să vă confunde numele cu cele ale fraţilor? Sau chiar cu cele ale animalelor de companie? Probabil a fost enervant. Poate că şi voi v-aţi adus aminte greşit numele unor prieteni şi chiar i-aţi numit după numele unei iubiri secrete. Orice e posibil. Un exemplu cât se poate de elocvent poate fi cel din serialul „Friends“ când Ross i-a spus lui Emily, la nunta lor: „Te iau pe tine, Rachel“.
Aceste confuzii pot naşte tensiuni. Dar, un nou studiu arată că atunci când strigăm pe cineva cu un nume greşit nu o facem din neştiinţă ci, în mod surprinzător, pentru că iubim acea persoană, iar reciproca e valabilă. Deşi pare că nu are sens, pronunţarea greşită a numelor reprezintă chiar un beneficiu, arată un studiu publicat în revista „Memory and Cognition“, scrie „The Independent“.
Cercetătorii americani au întrebat un eşantion de 1.700 de oameni dacă vreodată li s-a pronunţat greşit numele sau dacă au pronunţat chiar ei numele cuiva în mod greşit. Apoi, participanţii la studiu au fost întrebaţi ce nume au rostit greşit şi care era tipul de relaţie pe care o aveau cu cel sau cea căruia i-au greşit numele.
Cercetarea a descoperit că propununţarea numelor în mod greşit se întâmplă la toate vârstele şi „nu este un indicator al îmbătrânirii sau al declinului cognitiv asociat cu boala Alzheimer“. În cazul mamelor cu mai mulţi copii, acestea sunt predispuse să le confunde numele. Asta se întâmplă mai ales în cadrul unui grup social, cum ar fi familia sau cercul de prieteni. De exemplu, dacă în grupul apropiat ţie se află o fată pe nume Alina, o poţi numi cu uşurinţă Ana.
Mecanismul din spatele confuziei
Cercetătorii spun că acest lucru se întâmplă pentru că păstrăm informaţii despre o persoană într-o „reţea semantică mintală“ care stochează date şi despre alţi oameni, locuri şi lucruri. „Când încercăm să ne amintim ceva, unităţile din reţeaua nostră semantică sunt activate. Atunci când există suficiente unităţi relevante un concept este activat, informaţia atinge un prag şi ne aducem aminte. Acest proces se numeşte «răspândire», dar în acest proces alte informaţii asemănătoare pot să fie activate. De aceea se ajunge la erori sau informaţii incorecte, cum ar fi pronunţarea greşită a numelui cuiva“, afirmă realizatorii studiului.
De aceea, o mamă îşi numeşte unul dintre copii după numele altuia, pentru că numele lor sunt interconectate în acea reţea semantică. De asemenea, studiul a confirmat că oamenii care au crescut cu câini în casă pot încurca numele celor apropiaţi cu numele animalelor. În mod interesant, numele câinilor sunt mai des folosite decât ale altor animele, acest lucru sugerând că ei sunt o parte importantă a familiei. „O interpretare în acest sens ar putea fi că aceste animale de companie sunt o parte centrală a familiei. Numele câinelui este stocat în acea reţea semantică, alături de numele membrilor familiei, ceea ce sugerează că aceste animale sunt considerate parte a familiei, spre deosebire de pisici“, explică cercetătorii. Totodată, această teorie se poate aplica pentru că, spre deosebire de pisici, câinii răspund mai repede pe nume şi la comenzi. De câte ori o pisică vine la tine fix când o chemi? Exact!
Aşadar, data viitoare când părinţii te strigă după numele câinelui să nu te enervezi. O fac pentru că, pur şi simplu, vă iubesc pe amândoi.
Se încarcă comentariile...
