Cântec

Într-o lume care apreciază şi îşi doreşte orice – chiar şi durerea – mai mult decât iubirea, poate mai sunt oameni care preţuiesc inocenţa bucuriei sufletului.

Aveam 21 de ani când am scrijelit aceste versuri pentru o melodie scrisă pentru mine. Melodia nu a mai fost lansată, însă am cântat-o de multe ori cu prietenii şi colegii de la teatru. Iar pentru asta chiar îi mulţumesc - printre alţii - prietenului şi colegului nostru drag Ion Marinescu Ţurlă!

Anii trecuţi treceam uşor peste afirmaţii ale unora şi altora de genul "trăieşte clipa". Mi se părea o filosofie a celor dornici de distracţie facilă, fără o mare adâncime sau reală nevoie interioară. Acum realizez cu adevărat ce presupune să preţuieşti momentul prezent, fără de care nimic altceva nu poate fi.

Eram în grădina din spatele casei, o lizieră dincolo de pârâiaşul care străjuia cumva curţile oamenilor, soare şi căldură de primăvară – nici prea mult, nici prea puţin. Şi gândurile mele pe lângă toate. Aşa s-au născut aceste mici rânduri de cântec.

Ce frumos moment a rămas pentru mine acela! Şi cât de mult preţuiesc acum acele week-end-uri de undeva de lângă Târgovişte când mergeam la prietenii mei, iar mama lor având de hrănit multe guri, ne făcea mâncare din păpădie…

Peste ani realizez cum o clipă suspendată în timp a rămas în sufletul meu. Şi atât!

Eram un copil trist şi pierdut, sufletul meu însă ştia de atunci că nimic rău nu contează, că toate trec şi că tot ce rămâne este iubire, că asta trebuie să simţim, să avem curaj să ne dorim acum, nu atunci, nu mâine, ci acum.

Sufletul meu ştia de atunci şi îmi scria cu mâna mea pe hârtie.

Să ne bucurăm deci de grădina din spatele casei, de pârâiaş, de truditul la o melodie – chiar dacă poate nu va fi vreodată lansată – de o mâncare de păpădie… Să zâmbim acum! Să ne bucurăm acum! Să sperăm acum! Să acţionăm acum! Să iubim momentul prezent! Căci poate mâine nici nu va exista…

O rază caldă te străbate,
Iar vântul dulce cântă-n alei,
Parfum de fluturi, flori de ape
Alungă nori, alungă dureri,
Ciudate tăceri.

Amurgul tainic se destramă
Şi flăcări mii pictează pe cer.
Contur de lacrimi, zâmbet aspru
Rămân fiori, rămân printre zori
Ciudate culori.

Şi atunci când noaptea trece
Şi lumina e,
Ai putea să crezi în dragoste.
Iar atunci când flori de tei
Râd în ochii ei,
Ai putea să vrei să speri.