Cai verzi pe pereţi

Te uiţi la peretele din faţa ta. Nu ai voie să lipeşte nici măcar un calendar, ca să-ţi numeri zilele. Asta e regula internă: pereţi albi.

În fiecare dimineaţă mergi pe acelaşi drum. Îţi validezi cardul de călătorie în autobuz. Când expiră cardul, îţi cumperi altul. Vezi aceleaşi figuri. Posace. La birou, te aşezi la locul tău. Auzi aceleaşi voci. Vorbesc despre vreme, despre ce-au gătit, ce-au mâncat, ce-a mai făcut ăla micu’, unde şi-au parcat maşina, un bou mi-a tăiat calea!, ce-au mai găsit la supermarket, ce preţurile au crescut şi ce-au mai văzut la televizor. Şi tu te-ai uitat la televizor, dar nu ţii minte ce-ai văzut.

Computerul tău merge greu. Ca şi creierul tău, ca un intestin constipat. N-ai cui să semnalezi această situaţie. Tu ai de îndeplinit task-uri şi deadline-uri. Clămpăneşti la computer. Până la sfârşitul programului. Dacă ţi se cere, mai rămâi şi peste program câteva ore. Neplătite. Pentru a ajuta compania. Pentru că înţelegi să-ţi ajuţi compania. Şi ea te ajută. Îţi dă un loc de muncă, o leafă şi un perete alb. Alţii, în locul tău, ar fi cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Pentru că firma le dă şi pauză de prânz. Şi tu mănânci, dar mâncarea pe care o înghiţi este cleioasă ca plastilina. Acelaşi bufet, aceleaşi furculiţe de plastic, aceeaşi ciorbă, acelaşi şniţel, îţi vine să vomiţi, dar înghiţi.

Nu eşti în stare să trânteşti o uşă. Pentru că n-ai uşă, ai un perete.

Te întorci pe acelaşi drum. Îţi validezi cardul de călătorie. Vezi aceleaşi mutre. Ofilite. Mai ofilite decât mutra ta. Tu ţii în tine toată această banalitate. Dar nu dai vina pe nimeni. N-ai unde să te duci. Locurile de muncă sunt blocate. Piaţa a încremenit. Nu mai poţi să te mişti în această lume. Cei care se mişcă, totuşi, au pe cineva care-i împinge, o „cunoştinţă“ care le deschide uşile, o „pilă“ care îi pune într-un loc anume, o „oportunitate“. Tu n-ai pe nimeni. Ai putea să fugi. Dar „fuga“ asta nu-i ca la Bulgakov, o experienţă de viaţă. Fuga ta e un eşec. N-ai unde să fugi. La fel ca personajele lui Dostoievski. (Vezi, numai între ruşii ăştia te învârţi!) Nu eşti în stare să trânteşti o uşă. Pentru că n-ai uşă, ai un perete.   

Parcă nimic din ce-ai citit odată nu-ţi mai foloseşte acum. Parcă nimeni nu mai este interesat de învăţătura ta. Parcă nimeni nu mai e dispus să te asculte. (Şi ce-ai avea de povestit? Despre un perete gol.) Nici putere nu mai ai să te enervezi sau să te revolţi. Împotriva cui?  

O soluţie ar fi să întorci capul de la perete. Să povesteşti şi tu în birou ce-ai văzut aseară la televizor (inventează!) sau să te plângi că a început să plouă şi n-ai umbrelă (chiar plouă?, că prin perete nu poţi auzi ploaia!). Să fii de-al lor, să fii cu ei, să empatizezi, să faci echipă, să intri în rândul lumii. Asta e singura ta soluţie. Să cedezi.

Te uiţi la peretele din faţa ta. E alb. Apuci markerul de pe birou. Îi scoţi capacul. Regulamentul zice că nu... Să-ţi scrii numele tău, mare, ca pe o cruce? Să-ţi faci mutra, dar te va speria cât de ofilită este! Să desenezi un cal! Doi cai... Mulţi cai...