EXCLUSIV Interviu cu fiul lui Elie Wiesel: „Tata dorea să vadă România ajungând la o conciliere cu trecutul şi progresul său“

Elie Wiesel alături de fiul său, Elisha Wiesel FOTO: Tablet Magazine

Elisha Wiesel, fiul lui Elie Wiesel, cel mai cunoscut supravieţuitor al Holocaustului şi laureat al premiului Nobel pentru pace, născut în 1928 la Sighet, în Maramureş, a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Adevărul“, în care vorbeşte despre cele mai speciale amintiri legate de tatăl său, de la a cărui moarte se împlinesc patru ani pe 2 iulie.

Scriitorul Elie Wiesel s-a stins din viaţă pe 2 iulie 2016, la vârsta de 87 de ani. Scriitor, ziarist, eseist, filosof şi  activist în domeniul drepturilor omului, Elie Wiesel  a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1986 În anul 1996 a fost numit membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură, iar din anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

A publicat 57 de cărţi - cea mai faimoasă fiind „Noaptea”, o descriere autobiografică despre viaţa în lagărele de exterminare naziste.

În aprilie 1944, familia Wiesel a fost internată într-un lagăr de concentrare şi la 16 mai 1944 a fost transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Lui Elie (avea atunci 15 ani) i s-a tatuat pe braţul stâng numărul A-7713. Femeile au fost separate de bărbaţi, mama lui Elie Wiesel şi sora lui mai mică, Ţipora, în vârstă de 7 ani au fost exterminate, iar Eli şi tatăl său au fost supuşi la muncă silnică în fabrica Buna-Werke, care aparţinea de complexul Auschwitz III Monowitz.

Când Armata Roşie s-a apropiat de Auschwitz, deţinuţii evrei au fost trimişi în «Marşul Morţii» (Todesmärsche) spre lagărul Buchenwald. În urma acestui marş tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniţie şi dizenterie. Elie a supravieţuit - la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană - grav bolnav, inanizat şi într-o stare depresivă acută, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vârsta de 16 ani Wiesel considerând faptul că a rămas în viaţă drept un accident. Ulterior, şi-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda şi Beatrice (Bea), într-un orfelinat francez.

Wiesel a avut un rol major în cercetarea şi mediatizarea ororilor Holocaustului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în special prin cartea „Noaptea”, în care descrie experienţele sale ca prizonier în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Buchenwald. Barack Obama l-a numit pe Elie Wiesel „conştiinţa lumii”.

Elisha Wiesel este singurul copil al lui Elie Wiesel. A primit numele Shlomo Elisha, în memoria bunicului său patern Shlomo, care a murit la 50 de ani după un marş al morţii către lagărul de la Buchenwald. Şi Marion Ester Rose Wiesel, mama lui Elisha, este o supravieţuitoare a Holocaustului. Elisha Wiesel s-a născut şi trăieşte la New York. A absolvit prestigioasa universitate Yale în 1994, luându-şi licenţa în informatică.

Timp de 25 de ani, între 1994 şi 2019, Elisha Wiesel a lucrat la Goldman Sachs, una dintre cele mai mari companii de holding bancar din lume, ce desfăşoară activităţi de investiţii bancare, securities şi management de investiţii. A devenit director în cadrul companiei în 2002 şi partener în 2004. În 2017, a fost numit Director Executiv pentru Tehnologia Informaţiei (CIO) în cadrul Goldman Sachs, conducând astfel cei 9.000 de ingineri din cadrul companiei (un sfert dintre angajaţi).

Foarte implicat în acţiunile caritabile, Elisha Wiesel a organizat numeroase strângeri de fonduri de milioane de dolari pentru persoane defavorizate.

Elisha Wiesel a fost la Auschwitz cu tatăl său o singură dată, în 1995. În 2017, Elisha Wiesel şi peste 10.000 de tineri evrei din Israel şi din întreaga lume au călătorit în Polonia pentru a participa la "Marşul celor vii" de la Auschwitz la Birkenau, în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare şi de exterminare naziste.

Elisha Wiesel a fost cu tatăl său şi la Sighet o singură dată. Fiul lui Elie Wiesel a mai revenit în România de câteva ori, ultima oară venind în ţara noastră anul trecut.

„Tata nu m-a învăţat deloc româneşte“

Care este prima amintire pe care o aveţi despre tatăl dumneavoastră?

Probabil, prima mea amintire cu tata este când eram mic, iar el scria la maşina de scris în timp ce mă ţinea pe mine în braţe.

Care au fost primele cuvinte în română pe care le-aţi învăţat de la tatăl dumneavoastră?

Tata nu m-a învăţat deloc româneşte.

Când aţi aflat prima oară despre România, ţara natală a tatălui dumneavoastră?

Îmi amintesc, încă de când eram copil, că tata avea o fotografie deasupra maşinii sale de scris şi a luat acea fotografie toată viaţa lui, indiferent unde a lucrat. Iar în acea fotografie era casa sa părintească de la Sighet. Şi, copil fiind, am început să îi pun întrebări legat de acea fotografie, deoarece era o imagine în alb şi negru cu o casă foarte veche. Cred că acea fotografie fusese făcută la începutul anilor '50. Era o fotografie foarte întunecată a unei case care arăta dărăpănată. Şi l-am întrebat pe tata: „Ce e locul acela din poză?” Iar tata mi-a răspuns: „Este casa în care am crescut”. Pentru mine, acel loc din România era undeva pe cealaltă parte a lumii. Tot ce ştiam era faptul că tata venise dintr-un loc foarte, foarte îndepărtat.

„Tata a adorat perioada petrecută la Sighet“

Ce amintiri avea tatăl dumneavoastră despre România?

Tata avea multe amintiri legate de copilăria lui petrecută în România. Avea multe amintiri variate. Tata a adorat perioada petrecută în copilărie la Sighet, unde era o comunitate evreiască hasidică minunată. Membrii familiei tatălui meu locuiau pe aceeaşi stradă. Tata avea un prieten cu care învăţa împreună. Dar erau şi probleme. Trebuia să aibă şi grijă acolo la Sighet, deoarece erau băieţi creştini care veneau să îi bată pe copiii evrei. Iar tata şi prietenii lui trebuia să fugă sau să treacă pe partea cealaltă a străzii. Însă per ansamblu, tata avea amintiri fantastice legat de perioada petrecută la Sighet. I-a plăcut tot ce a făcut în copilărie. Şi a crezut că are o existenţă minunată până când a venit războiul. În ultimii săi ani de viaţă, tata era foarte preocupat de România. Era foarte interesat de lucrări privind Holocaustul. Tata dorea să vadă România ajungând la o conciliere cu trecutul şi progresul său.

Cum aţi aflat prima oară despre Auschwitz şi despre trecutul teribil al familiei dumneavoastră din acel lagăr al morţii? 

Părinţii mei nu au fost genul care să îmi spună: „Asta este povestea familiei tale, asta s-a întâmplat, acolo erau camere de gazare”. A trebuit să strâng informaţiile, inclusiv din vizitele făcute cu tata în fostele lagăre de concentrare, inclusiv din discuţiile pe care tata le avea cu alţi supravieţuitori.

„A fost o experienţă mai puternică să merg la Sighet decât la Auschwitz“

Aţi vizitat ruinele de la Auschwitz doar o dată cu tatăl dumneavoastră, în 1995. Cât de puternică a fost acea experienţă?

A fost o experienţă foarte puternică să vizitez Auschwitzul în 1995. Nu mai fusesem vreodată acolo. Şi să merg acolo cu tata şi cu verişorul meu a fost ceva cu un impact emoţional foarte puternic. Însă înainte să mergem în 1995 la Auschwitz am mers la Sighet. Şi aş spune că Sighetul a avut, din multe privinţe, un impact mult mai mare asupra mea. Văzusem multe fotografii legate de Auschwitz, citisem cărţi şi văzusem filmări privind teribilul lagăr. Ştiam deja ce fusese la Auschwitz. Acolo fusese un loc al morţii. Aşa că atunci când mergi într-un loc al morţii, când vezi că oamenii vin să îl studieze, ai un anumit set de emoţii. Dar să merg la Sighet, acolo unde nu mai era aproape niciunul dintre cei 10.000 de evrei care trăiseră acolo, a fost o experienţă mult mai puternică şi mai devastatoare decât la Auschwitz, pentru că mergeam pe străzi cu tata, iar tata îmi spunea: „Uite, acolo a locuit sora mea... iar acolo a trăit bunica mea...” Tata putea să îmi arate toate locurile unde fusese comunitatea evreiască, unde trăise familia sa. Şi acum acolo nu mai era vreo urmă de viaţă a comunităţii evreieşti. Şi a fost cu adevărat o vizită ce a avut un mare impact asupra mea.

Care erau opiniile şi gândurile dumneavoastră despre România înainte de a ne vizita ţara şi care sunt gândurile acum?

Nu ştiam prea multe despre România înainte să o vizitez. Şi trebuie să vă amintesc că am fost pentru prima oară în România la doar câţiva ani după căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier. Tot ce ştiam era faptul că era o altfel de lume, un grup de ţări de cealaltă parte a Războiului Rece. O să vă spun şi care sunt sentimentele mele acum despre România, în special după ultima mea călătorie. Am revenit în România anul trecut. De data asta, l-am luat şi pe băiatul meu, pentru că îmi doream ca băiatul meu, care împlinise 13 ani, să vadă locurile unde a crescut bunicul său. Şi a fost o mare diferenţă între a vizita Sighetul în 2019 comparativ cu vizita din 1995. În primul rând, cât de mult s-a schimbat România. Oamenii păreau mai fericiţi, mi s-a părut că văd o ţară ce îşi croieşte drumul spre succes după o atât de lungă şi devastatoare perioadă prin care a trecut în timpul comunismului. La Sighet, era o tânără care lucra la muzeul deschis în casa natală a tatălui meu. Şi era pur şi simplu uimitoare. Acea tânără era româncă, nu evreică, şi era atât de implicată şi de entuziastă şi de dornică de a înţelege istoria evreilor din România şi Sighet, atât de implicată în a înţelege istoria Holocaustului în Al Doilea Război Mondial. Şi acea tânără aducea multă onoare evreilor care trăiseră acolo prin faptul că îşi amintea de ei. Şi îmi mai aduc aminte că am fost foarte impresionat că erau şi alţi oameni ca ea, foarte interesaţi de istorie. Şi, foarte important, erau interesaţi de crimele comise pentru ca românii să poată trage învăţături din aceste orori ale trecutului.

Spuneaţi într-un articol: “Toată lumea vrea o parte din tatăl meu, iar acest fapt a fost o parte din evoluţia mea”. De ce era tatăl dumneavoastră atât de popular şi iubit?

Sunt mai mult motive. Dar cel mai important este acela că tatăl meu a fost un profesor fantastic. În plus faţă de faptul că era un autor şi un tată, tatăl meu a fost un profesor minunat şi era un om care nu putea să spună „Nu”. Dacă cineva avea ceva de povestit, tata considera că era normal să asculte acea poveste, să arate respect faţă de acea persoană şi ca acea persoană să se simtă auzită. Tata credea foarte mult în faptul că oamenii au nevoie să fie auziţi. Cine nu vrea să fie auzit? Iar tata nu era doar un om dispus să îi asculte pe alţii, dar avea şi ceva de spus ca răspuns, iar acel lucru îi făcea să se simtă mai bine pe oameni sau să se raporteze la lume în alt mod. Tatăl meu a fost un educator de oameni incredibil şi un umanist real. Întotdeauna a văzut ce era mai bun în oameni şi întotdeauna comunica cu ei.

Care este cea mai specială amintire legată de tatăl dumneavoastră?

Cred că tata a fost cel mai fericit atunci când a devenit bunic. Am amintiri minunate legate de naşterea băiatului meu şi a fetiţei mele.

Care este ultima amintire pe care o aveţi privindu-l pe tatăl dumneavoastră?

Una dintre ultimele amintiri pe care o am cu el este din săptămânile de dinainte de a deveni foarte bolnav, mi-a spus că a avut un vis. Iar acel vis a fost atât de puternic încât s-a trezit plângând. Şi a fost surprins să fie înapoi printre noi. Tata visase că se plimba cu familia în parcul de la Sighet.

„Nu poţi întoarce spatele la tot ce s-a întâmplat înainte de tine“

Care este cea mai bună lecţie pe care aţi învăţat-o din viaţa tatălui dumneavoastră?

Mi-aţi pus o întrebare foarte dificilă... Cred că cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o este aceea că nu poţi întoarce spatele la tot ce s-a întâmplat înainte de tine. Şi că trebui să mergi înainte. Şi dacă mă gândesc la asta, este uimitor nu doar faptul că tata a ales să trăiască după război, ci şi că a continuat să înveţe noi lucruri, a scris cărţi pentru ca alţi oameni să poată învăţa şi a făcut foarte astea fără a ignora ce se întâmplase în trecut. Au fost unii supravieţuitori care trecuseră prin lucruri atât de îngrozitoare, încât pur şi simplu nu mai puteau să vorbească despre ele. Trebuia să le ignore înainte de a merge mai departe. Au fost evrei care au fost atât de terifiaţi de ce s-a întâmplat încât au renunţat la credinţa în Dumnezeu şi s-au deconectat cu ei înşişi de la poporul evreu. Însă tata nu a făcut vreunul dintre aceste lucruri. Tata nu a uitat ce s-a întâmplat în timpul Holocaustului şi nici faptul că provenea dintr-un popor şi o familie vechi de mii de ani. Şi dacă te gândeşti la toate astea, e uimitor faptul că tata a ales să aibă o familie. Iar faptul că tata a găsit speranţă şi curaj nu doar să îşi scrie cărţile, ci şi să îşi întemeieze o familie, reprezintă o declaraţie foarte puternică pentru speranţă în viitor.

Dacă ar fi să îl descrieţi pe tatăl dumneavoastră într-o frază sau un cuvânt, care ar fi acea frază sau acel cuvânt?

O frază sau un cuvânt.... Mă gândesc, deoarece mi-aţi pus o întrebare foarte bună. „Evreu”. Acesta a fost cuvântul şi lucrul cel mai important pentru tata. L-am întrebat de multe ori cum ar dori ca lumea să îşi amintească de el. Şi mi-a spus că cel mai important e ca lumea să îşi amintească de el ca „un bun evreu”.