Eram o adolescentă fără mamă. Iar poezia lui Mihai Eminescu care a fost atunci dată la test se termina atât de trist: “Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea noastră./Floare albastră, floare albastră,/Totuşi este trist în lume”. La o săptămână şi ceva ne-au venit înapoi testele şi domnul profesor era aşa de mândru. Nu-mi păsa dacă luam cinci sau o notă cât de cât răsărită, oricum mergeam la şcoală fără să simt ceva, intram şi ieşeam pe uşa apatic, luăm cărţile cu mine în cameră, închideam uşa, îmi aprindeam o ţigară şi mă pierdeam. Pentru că eu nu mai eram eu. Eram o adolescentă fără mamă. Şi când domnul Cezar Calenic ne-a zis că am fost singura care a luat nota perfectă, cred că faţa mea s-a înseninat un pic, cred că am încercat să zâmbesc de uimire.

Cât de mult aş vrea să citesc exact ce am scris atunci la acel test pentru că poezia mi-a rămas în minte, iar finalul ei mă tulbură şi acum: “Şi te-ai dus, dulce minune…”. Nu aş fi ştiut că peste ani voi ajunge în S.U.A şi le voi preda americanilor la cursul despre Romantism poezia încercând să nu plâng. Pentru că port în mine limba română, dar acea limbă română pe care am învăţat-o în anii ‘70 când m-am născut alături de puţinele desene animate de la TV, limba română a adolescenţei (’80) în care erau prea multe texte despre moarte şi durere, limba celor de la Cenaclul “Flacăra” pe care mama îi asculta, limba pieselor de teatru radiofonice şi a celor de la televiziune, limba comentatorilor sportivi (mai ales a celor de gimnastică şi fotbal), şi de asemenea limba română în care îi descopeream la facaultate pe străini în traducere. Când le predau americanilor din Eminescu, mă gândesc la cartea pe care mi-am adus-o cu mine pe vremea când puteam aduce mai multe în bagaj, când erau mai puţine restricţii. O am şi acum în bibliotecă alături de cartea mea de suflet din literatură română, Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt şi colecţia completă a operei lui Eugen Ionescu apărută în primii ani de libertate, anii ‘90. 

 Aveam 14 ani când am plecat pentru prima dată într-o excursie afară din ţară. Eram în avion şi când am ajuns în Copenhaga era seară. Erau atâtea lumini, eram fascinată. Nu ştiam că voi pleca de tot din ţară. Era 1989 vara şi abia către final vom reuşi să nu mai avem dictator. Îmi aduc aminte că ne-a luat valul schimbărilor imediat pentru că aveam vârstă ideală să o facem, iar o dată, în loc să mergem la ore, ne-am adunat în curtea liceului şi am protestat. Nu îmi aduc aminte ce ceream, dar văd ca în picturile impresioniste feţe adolescentine adunate în număr mare a căror fizionomii sunt estompate, dar care scandează puternic cerând o schimbare. 

Nu ne învăţase nimeni cum să cerem “o schimbare”, limbajul libertăţii nu se dobândeşte uşor. Eram în curtea şcolii şi asta n-am să o uit. Pentru că în aceiaşi curte ne adunam la pauză la poştit o ţigară, impropriu zis pe ascuns pentru că nu ne feream. Adică cum să fi făcut ca fumul să nu fie văzut?! În aceiaşi curte jucam bedminton cu Mirela, prima căreia îi zic: “Mama are cancer” mutând fluturaşul de la una la alta, fără să ne oprim. În aceiaşi curte urma să mă duc şi să le zic colegilor că nu intru la ore, nu este un chiul tipic, ci “mama a murit”. În aceiaşi curte peste ani ne revedeam colegii, îmbrăţişându-ne cu drag, în timp ce profesorii ne invitau la o ţigară. Anii de liceu n-am fost pentru mine “cu emoţii la română” ca în cântecul Stelei Enache, dar vor rămâne probabil cei mai faini ani din viaţa mea pentru simplul fapt că eram cu adevărat acasă.

Când am intrat la facultate, atunci am plecat de acasă. Sunt şi acolo amintiri, numai dacă închid ochii simt cum alunecă imaginile, cum locomotiva electrică se schimbă cu cea cu aburi la Medgidia şi unii aleargă cu cornuri şi bere să prindă trenul, cum în apropiere de Tulcea pe o porţiune se merge aşa de încet, glumeam că mai bine ne-am da jos şi am ajunge sigur mai repede acasă, cum acasă începea cu adevărat cu pădurea de la Babadag, urmată de viţa-de-vie şi se încheia cu Dunărea: verde-verde-albastru.

Casa fuge de sub picioare din nou. Am terminat facultatea. Mă pregătesc să dau licenţa, să mă mărit şi să plec. Fac poze de paşaport şi poze pentru diploma de licenţă. Îi zic amicei mele Luana la o bere la “Central” că plec din ţară şi ea se miră. Îi zic tatei că plec şi mă întreabă intrigat de ce. La aeroport am proasta inspiraţie să port nişte pantofi cu un toc mare şi gros, par un animal ciudat de pe altă planetă printre călătorii care vin la Otopeni; sora mea, Mimi şi părinţii soţului ne conduc, dar tata nu a venit. Nu cred că poate să îşi vadă fata făcându-i cu mâna, disparând în mulţime. Eu nu conştientizez ce am ales, unde voi pleca, cum va fi în străinătatea. Când călătoria cu TAROM-ul s-a sfârşit, când ne-am dat jos din avion la JFK, aşteptând următorul avion către Chicago, frântă de oboseala de la primul meu zbor transatlantic, m-a izbit ce făcusem când nu mai auzeam româna. 

Are Andrei Codrescu, pe care îl predau, o poezie faină, “Bi-lingual”, în care îşi imaginează cum cele două limbi, cea în care s-a născut şi cea pe care şi-a însuşit-o, au un fel de competiţie neoficială; mai mult, limba maternă treptat devine geloasă şi nesigură pe limba de adopţie pentru că îşi imaginează că va fi uitată, ignorată, făcută să însemne nimic. 

Dar poţi să te desparţi de limba maternă cum te-ai despărţi de un iubit?! Eu, una, nu pot. Chiar şi la început când traduceam totul din română în engleză, chiar şi după faza de Romanglish (replicând celebrul portmanteau Spanglish), chiar şi după 22 de ani petrecuţi în S.U.A trăiesc prin cuvintele cu care am sărutat prima dată, plâns de dor, râs zgomotos, copilărit. 

În 2011, am publicat prima mea carte în limba română cu care mi-am făcut debutul în literatura de origine: Inventing Me/Exerciţii de retrăit, o carte de memorialistică publicată la editura Scrisul românesc. Cu ce bucurie m-am dus acasă să debutez la Cravoia, chiar dacă nu era oraşul meu natal! Cum am citit pasaje încercând să îmi stăpânesc emoţiile! Am scris cartea cu un imens gol pentru că în 2008 am vrut să mă întorc în ţară. Tata nu mai era, dar îi promisesem că voi veni înapoi după ce îmi termin doctoratul. Mircea era mic, avea trei ani. Făcusem ce îmi propusesem şi acum vroiam acasă. Nu am putut să o fac şi atunci m-am apucat de scris. Mă gândeam că voi reuşi prin scris să mă întorc în limba română. Nu mi-am dat seama pe moment că de fapt îi transformam pe ai mei personaje, că îi ajutam să iasă din mine, că zilele petrecute alături de mama, tata, mamaia şi sora mai mare aveau să fie tipărite în paginile unei cărţi care acum este în librării la New York University, University of Chicago Library, Indiana University.

PASAJ: Tata vine acasă cu o carte imensă, pe care o răsfoiesc ore îşir, fascinată, cu sufletul la gură. Este vorba de Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu. Este pentru prima oară în viaţa mea când sunt faţă în faţă cu gândirea enciclopedică a unui om şi sunt copleşită. Mi se pare uluitor că un autor poate scrie în acest fel, poate fi atât de minuţios şi dedicat muncii sale. Când ceva mi-este neclar la ora de română, vin acasă să mă consult cu opera lui Călinescu; când vreau mai multe informaţii, deschid tomul; când mi-este dor să văd imagini din trecut, mă uit la cele selectate în carte. Sunt deja într-o călătorie prin opera asta, dar nu o realizez pe deplin. Metaforic vorbind, până să cadă copacul Moromeţilor noştri, adică moartea mamei, Mari rămâne cea care va urma sigur o facultate cu profil umanist, pe când eu, Prâslea, sunt în continuare lăsată să plutesc. La noi în cameră este un poster mare al Eminului, în splendoarea tinereţii lui; un chip de bărbat frumos, iradiind a visare către nemărginit, poster pe care Mari l-a obţinut la una dintre olimpiadele la care a participat. Eu nu am un viitor sigur pentru părinţii mei şi asta va reprezenta şansa mea să surprind. Cu alte cuvinte, nu este nicio presiune pusă asupra mea, iar anii când mergeam la cercul de pictură prinseseră deja crusta amintirii.

Coperta suavă este a unei fete suprinsă de Ileana Luchian-Giuşcă. O fată simplă dintr-un sat dobrogean (cred că e) mândră de rochia ei. M-a luat şi pe mine cu ea în dansul ei şi îmi imaginam cum alături de noi este Maria Tănase care ne încânta cu “Ciuleandra”.

PASAJ: Cât m-ar schimba, poate deforma, scrisul? Am plecat de acasă în 1998. Când s-au împlinit cei şapte ani de la plecare, cifra destinului meu în numerologie, mă gândeam naiv că sunt un Ulise care trebuie să se întoarcă. Dar eram şi Penelopa în acelaşi timp, care ţesea firele întoarcerii preaiubitului ei. Acum este al unsprezecelea an aici. Nu mai sunt nici Ulise, nici Penelopa. Mi-este dor să fiu anti-lopa. Animal sau nu. Împotrivă (anti-) sau nu. Mi-este dor să fiu şarpele care-şi scutură solzii exfoliaţi ai pielii. Solzii pielii nu mi-au căzut, în schimb am rămas din ce în ce mai mult fără amici, fără voci, fără dialog. Distanţa distruge relaţiile oare pentru că proximitatea o consumă, o epuizează? Păi, şi atunci ce ne facem? Ne luăm doza, gramajul de amiciţie? Aş fi vrut ca în călătoria asta în America să îi am şi pe amicii mei cu mine: fizic, verbal, cumva, oricum. La început când am plecat, erau fascinaţi de tot ce le povesteam, de impactul acestei ţări asupra mea. Dar peste ani, impresiile, ca şi proviziile alpiniştilor care urcă Everestul, s-au împuţinat. Am aşteptat să mă golesc ca să (mă) scriu şi, în sfârşit, sunt formată şi ca personaj. Vreau să intru toată în cerneală şi apoi să mă preling pe hârtie. 

În 2018, m-am întors în limba română publicând cele trei piese de teatru, “Mia”, “Căţelul sinucigaş şi Laika”, şi “Ce rămâne după viaţă?” în volumul intitulat simplu Teatru pe a cărui copertă (o poză a doctorului veterinar Hajdu Támas) Andrei Şerban scria: “Teatrul în care crede Cătălina Florescu te provoacă. Nu poţi rămâne indiferent, ea te obligă să iei o atitudine, sau cel puţin să alegi ce îţi comunică ţie mai mult:  între teatru de idei, teatru înclinat social, sau un teatru mai personal, care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoţiilor.Autoarea îşi traieste emoţiile cu inteligenţă şi putere de observaţie. Replicile pieselor ei, o spune chiar ea, sunt aidoma unui val, “care se sparge la ţărm, îl atinge, dar nu rămâne acolo.”Intri în universul lor şi descoperi că teatrul e iluzoriu, e menit să dispară, deşi există o speranţă:  dacă găseşti  uşa deschisă, poţi intra şi poate primeşti ajutor.O indicaţie: la sfârşit pereţii spitalului sunt sparţi şi dau către o sală de audiţie la teatru. Ce rămâne după viaţă?,  întrebarea rămâne, ca şi uşa, deschisă”.

Volumul are o istorie în spate. Am început să scriu prima mea piesă de teatru, “Mia”, pentru că la data respectivă cercetând pentru doctorartul meu în Medicina umanistă nu găsiseam niciun personaj care să se confrunte şi care să ne vorbească despre experienţa ei cu boala cancerului la sân. Era important pentru mine să scriu acest personaj şi, din 2011 şi până în 2018, când a apărut volumul au existat multe rescrieri bazate pe workshop-uri cu studenţii şi feedback-uri de la oamenii de teatru. “Mia” a ajuns la New York la Institutul Cultural Român, la Chicago la lansarea cărţii, la Biblioteca Congresului American din Washington, D.C., va fi pusă în scenă la primăvară în 2021 în regia lui Handan Ozbilgin. Dar cea mai mare mândrie a fost când am vorbit prin Skype cu studenţii înscrişi la Studii americane la clasa profesoarei Diana Benea care predă în cadrul Universităţii Bucureşti sau când am prezentat cartea la Cărtureşti alături de familie şi amici sau când am ajuns cu ea acasă, la Tulcea. 

PASAJ:  În sfârşit, MIA se ridică de parcă ar fi fost sub anestezie sau într-o transă şi atinge imaginile de pe perete cu fetusul în gestaţie. Apoi se duce în faţa oglinzilor care îi distorsionează corpul. Când e mică-mică, când e foarte înaltă; când e cât un băţ de slabă, când cât un elefant. Apoi pleacă din faţa oglinzilor.

MIA: Eu nu mai sunt o femeie. Sunt o specie inferioară. Niciunei femei nu cred că îi place să aibă sângele ieşind din ea, să îl simtă între picioare, dar cu toate astea e ceva fascinant legat de menstruaţie. Unu la mână, curge. Şi e cald. Şi e murdar ca noi. E o dată pe lună şi repetă o rotaţie. E ca un anotimp. Anotimpul femeii  deschise să procreeze în fiecare lună. Anotimpul renaşterii sau al înmulţirii. Nu al scăderii, ca la mine. Eram absolut convinsă că de data asta rămăsesem gravidă. Mă simţeam gravidă. M-am şi îngrăşat un pic. Ştiu asta că m-am măsurat când îmi croiam rochia.

 Încearcă să îi pese, dar DOCTORUL e prea detaşat şi ce va spune va avea efectul invers. Va fi un discurs tehnic despre corp. Va vorbi foarte încet, ca şi când ar fi plictisit de acest discurs şi grăbit pentru că, în loc să se uite la Mia, se va uita la ceas. O va trata ca pe un copil care nu pricepe nuanţele limbajului, deşi are un doctorat în literatura comparată.

 DOCTORUL: Dra-gă Mia, câ-te-o-dată, ne în-gră-şăm. As-ta e par-te din me-ta-bo-lis-mul fluc-tu-ant al oa-me-nilor. Câ-te-o-da-tă ne pa-re că sim-ţim sen-ti-me-nte ca-re nu exis-tă. Asta e pen-tru că avem o ima-gi-na-ţie foar-te ac-ti-vă. Sau ne pla-ce să ne autosugestionăm.

 MIA [Nu pot să cred că îmi vorbeşte ca unui cretin]: De ce vorbeşti aşa? Ai accident vascular cerebal sau ce? Nu mă trata ca pe o retardată. Ştiu că mintea e una, iar corpul e altul şi nu comunică mereu. Una vorbeşte o limbă plină de verbe, altul plină de culori. Nu putem prezice cum va reacţiona corpul nostru şi ăsta e un alt adevăr. [Te porţi de parcă mă vezi azi pentru prima oară] Ştiu asta. Am trăit asta din cauza… (se preface că îşi caută cuvintele.), cum mama mă-sii îi zice ăluia sau ăleia, ah, da (foarte tare, dar nu isteric), cancer!

 De “Căţelul sinucigaş şi Laika” mă leagă atâtea amintiri, nu cred că am timp acum să le depăn. Deşi am început să o scriu propriu-zis în timpul ultimei campanii prezidenţiale din S.U.A, de fapt piesa îi este dedicată tatei care, atunci când a ştiut că nu are cum să mă oprească să plec din ţară, m-a chemat în sufragerie, acolo unde numai eu cu el vedeam meciuri de fotbal, acolo doar unde numai eu cu el ne uitam la TV cum Ceauşescu se bâlbâia în decembrie ‘89, acolo unde avusesem cu toţii atâtea revelione cu salată boeuf, friptură şi plăcintă cu brânză şi ... răvaşe şi văzut scenetele care ne făceau să uităm de comunism.

Tata mă cheamă în sufragerie şi întide mâna; văd o bancnotă de 50 de dolari şi sunt uimită. “Pentru ce?” îl întreb şi el zice, “Aşa, să îi ai la tine”. Tata, care pentru mine a fost cel mai iubit dintre pământeni, a fost un om simplu, autodidact, de la ţară, care a plecat din satul lui de la Buzău, Bălăceanu, la Iaşi să studieze la fără frecvenţă şi a ajuns fără niciun ajutor director C.E.C. (Tulcea) pentru ani buni. Îmi intide banii şi eu simt că voi boci cum n-am bocit în faţa nimănui, decât în singurătate, dar nu, nu vreau să îl emoţionez şi mai tare şi iau bancnota.

Piesa pe care urma să o scriu cu mulţi ani după, parabola politică “Căţelul sinucigaş şi Laika”, îi este dedicată pentru că de la tata am dorinţa de autocunoaştere, de respingere a ipocriziei, a dreptăţii pentru omul simplu/exploatat, dar şi o tonă de umor care vine de la Ionescu şi şi de părintele meu. Când am simţit că ce se întâmplă pe scena politică din S.U.A acum 4 ani era mult prea haotic, am hotărât să mă retrag în scris. Piesa de teatru urma să îşi facă debutul pe scenă cu o coincidenţă: pe 3 noiembrie a.c., comemorând ziua în care în 1957 Laika a fost lansată în spaţiu (murind la scurt timp în Sputnik 2), cât şi 3 noiembrie 2020 când vor fi alegerile prezidenţiale. Dar Covid-19 a făcut ca piesa să debuteze pe platforma digitală a Institutului Cultural de la New York şi poate fi vizionată aici. Atât regizorul, tot român, Leo Băcică, actorii (unii români, alţii americani), cât si eu am dorit să oferim piesa cât mai mult timp posibil pentru că mesajul ei este simplu: ţara de naştere este aleatorie, convieţuirea cu alţii trece dincolo de limbaj şi obiceiuri. 

PASAJ:  CĂŢEL: … pentru mine, viaţa e o cometă: merge foarte rapid, într-o singură direcţie şi nu sunt regrete deloc. (Uitându-se către Domn şi Doamnă şi luându-le mâna între mâinile sale) Stăpânii mei vor suferi. (Le dă drumul brusc la mâini. Enervat) Oamenii suferă ca proştii. Au un fel pervers de a suferi. Am citit toate tragediile greceşti şi tot nu am înţeles obsesia suferinţei. De ce să suferi? Ce e aşa de nobil în asta? În ultimii doi ani, am studiat suferinţa la mai multe culturi, poate-poate i-oi da cumva de capăt. Tot ce am descoperit e că toţi suferă cumva. (Se întoarce către stăpâni) O să fiţi ok. O să plângeţi un pic, o să vorbiţi despre mine, dar, cel mai probabil, o să vă luaţi cu altele şi o să vă treacă; o să vă luaţi alt animal de companie că fiecare dintre noi e de înlocuit. Gestul pe care îl voi face este asemănător unei căderi line pe tobogan, numai că la final e o alunecare continuă. Uite aşa voi termina cu durerea că iubitul meu a fost dat afară din ţară. Eu cât aş suferi apoi? Ca şi stăpânii mei, un pic, dar apoi mă voi îndrăgosti din nou. Precum câinii, amanţii pleacă şi vin. Trupul nostru e ca o autostradă. Acasă nu vreau să mă întorc pentru că mi-ar adulmeca înstrăinarea. Mi-ar zdrobi suferinţa. Ar încerca să îmi vindece singurătatea. M-ar trata ca pe un bolnav; şi ştii ce dispreţuiesc cel mai mult? Veţi râde, dar nu pot să suport compasiunea. Unul suferă, ţi se confesează, tu, na, trebuie să simţi ceva, că doar nu eşti de piatră, îţi aduci aminte că există compasiunea care te va scăpa şi ulterior băga într-un mare rahat, că până la urmă de ce suferi pentru altul sau mai bine zis cât de autentic poţi tu să suferi dacă nu e suferinţa ta? Dă-o dracului de suferinţă, izgoneşte-o ca pe o gâză nesuferită care îţi bâzâie pe lângă ureche. Aşa că nu mă pot duce acasă pentru că ăştia m-ar înrola într-un tratament de detoxifiere a durerii şi a ce am mai simţit eu în străinătate. Le-am zis să nu mă caute pentru că sunt într-o misiune megaultrasecretă şi că, dacă încearcă să dea de mine, se duce dracului totul… Nu, nu am zis „dracului”, că am respect pentru părinţi, dar am zis să lase tăcerea să ne ghideze până când eu voi putea să dau de ei. Cât pentru stăpânii de aici, hm (se uită în ochii lor) mi-a luat ceva până să mă hotărăsc… ăştia au la geam un semn absolut oribil – „Câine rău,” – ca să îi sperie pe trecători. Eu nici măcar nu sunt un câine fioros. În fine, cum am zis, o să plângă un pic şi apoi vor cere scrisoarea în care mi-am făcut testamentul ca să ştie cu exactitate ce le-am lăsat. Să o zic pe şleau: oamenilor trebuie să le dai cadouri şi să îi măguleşti. Asta le place cel mai mult. Îţi sunt amici la cataramă apoi. Nu pentru prea mult timp, că au memorie scurtă.

Ultima pieasă din volum, “Ce rămâne după viaţă?”, este cel mai infidel tradusă. În original este “Three as în Tri-Angle, or the Aftertastes of Life”, unde am vrut să mă joc cu mine imaginându-mi nişte bărbaţi prinşi cu ani de zile într-un experiment de izolare maximă, medicamentaţi abuviz, departe de lume/cei dragi. Despre piesă, Cristina Modreanu a scris: “Interesant este că în dezbaterea publică americană termenul snowflakes, mai ales în sintagma Snowflake Generation (Generaţia fulgilor de zăpadă), îi desemnează ironic pe tinerii anilor 2010+ ca fiind mult prea vulnerabili, foarte uşor de deranjat de idei diferite de ale lor şi cu o capacitate de rezistenţă mult mai mică decât generaţiile anterioare. Nu ştiu dacă cei trei ‘Relaxaţi’ din piesa Cătălinei Florescu fac parte din Snowflake Generation, dar interesant mi se pare faptul că ei şi-au găsit refugiul într-un spaţiu asemănător cu o răscruce care, la final, în urma căderii unui perete din decor, este devoalat ca fiind zona de repetiţii a unui teatru”.

Piesa a fost citită la Muzeul Naţional al Literaturii Române (regia Alexandru Nagy) acum câţiva ani când o lăsam mă reprezinte in absentia. Îmi aduc aminte că eram la ora de curs la New York, gândindu-mă cum, la mii de kilometri distanţă, ceva care am scris în limba de adopţie, apoi tradus, se rostea atunci în limba maternă. 

PASAJ: RELAXAT 1: Cel mai tare vis e atunci când îl închipui pe altul. Atunci e totul în slow-motion sau pixelat la maxim. Neclar. Timpul nu mai ticăie, inima nu te mai apasă, limba nu îţi mai salivează. El e un vis şi tu îţi desprinzi aripile din gura lui şi nu mai e nicio încleştare, ai uitat de tine.

RELAXAT 3: Nu sunt al tău să mă transformi cum vrei.

 RELAXAT 2: Ultima oară când m-am certat cu nevasta mea, mi-era aşa de rău… Ea zicea să vindem apartamentul din oraş şi să ne mutăm la ţară, la iarbă verde şi aer curat, dar eu i-am zis că nu vreau asta, că vreau să îmbătrânim în acelaşi loc, să ne vedem copiii crescuţi şi să ne creştem nepoţii unde ne-am crescut copiii, să rămânem cu prietenii până ne zicem adio prin moarte, să nu ne ducem (pauză) nicăieri. Dar ea a zis că-s naiv şi că totul se mişcă, doar că eu nu mă mişc, că eu alerg să prind fulgi de zăpadă şi că sunt aşa de pierdut în visare, că nici nu îmi dau seama când fulgii nu mai sunt fulgi în palma mea, s-au şi topit deja, acum am mâinile ude, dar nici de asta nu îmi dau seama…

Nu mi-am propus să devin scriitoare. Ca adolescentă iubeam fotbalul şi eram megaîndrăgostită de Marius Lăcătuş. Decupam febril orice apărea scris în presă despre el. Aveam chiar şi o amică cu care corespondam, schimbând păreri, toate fantastice (culmea!), despre fotbalistul stelist. Mama se amuza când îmi aducea de la cutia poştală din bloc scrisorile amicei pe care o descoperisem într-un ziar într-un anunţ şi, naiv, adolescentin, am luat o coală de hârtie şi am început să scriu. De mână, aşa se făcea atunci.

Din 2011 şi până acum am publicat mai mult în limba engleză, dar când mi-a fost prea dor m-am întors acasă (“Am aflat acum” s-a jucat la Constanţa în regia lui Iulian Enache printr-un grant AFCN; “Vecinele” a apărut pe platforma LiterNet; “Femeia care tot uita să se nască” a fost finalistă la concursul UNITER Piesa anului; “Ghiocei şi mult clor” a avut premiera in Zoom Theatre recent, dar în engleză, “Snowdrops and Chlrorine”; iar “Verde crud” va fi citită la toamnă de Mihaela Drăgan şi Ziţa Moldovan).

Când l-am născut pe băiatul meu, habar n-aveam niciun cântec de leagăn şi m-am trezit cântându-i ce îi fredona tata surorii mele mai mari şi când s-a născut nepotul meu Andrei şi lui: “Du-mă, acasă, măi, tramvai...” Când Mircea era obosit şi nu ştiam cum să îl păcălesc să mai meargă pe jos, când era el mic de tot, îi ziceam la cerere o poveste în limba română pentru că o iubea foarte mult: “Goldilocks”. “Mamă, zi-mi povestea cu urşii...”, iar la culcare, “Mamă, zi-mi povestea cu împăratul şi sarea în bucate…” Şi mama se executa... “Mamă, latina este aşa de uşoară” mi-a zis când a început să o studieze la şcoală în gimnaziu. “Da, de ce?” “Ştiu româna, cum de ce?!” Toţi părinţii o fac pe proştii câteodată ca să se umfle de mândrie că ce şi-au propus au făcut. Mircea e un american care ştie limba română, chiar dacă cu accent. În fiecare vară a fost cu mine acasă, l-am dus pe faleză la Tulcea, la teatru la Bucureşti, la mare la Constanţa, pe Transfăgărăşan, la vulcanii noroioşi la mătuşa mea Carmen, la cimitir la ai mei, în curtea liceului “Spiru Haret”. Am călătorit mult cu el în limba română, doar că limba română pe care el o aude este cea pe care o rostesc, cu cuvinte şi din aromână, romani, maghiară, turcă, greacă, rusă lipovenească, ebraică – aşa cum este de fapt limba noastră! Pentru că Mircea mă continuă şi lui i-am dat limba copilăriei mele, dar şi limba română a exilului meu. Când şi când îmi refac trăirile, când şi când sunt doar a limbii române: 

PASAJ: FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Noaptea de 7 mai 1986 a fost ma-gi-că! După ce Steaua a câştigat, nu m-am putut duce la culcare. Nu mă ajuta că deja eram megaîndrăgostită de Lăcătuş, nu mă ajuta că eram adolescentă. Eram în extaz. L-am îmbrăţişat pe tata. Am stat în braţele lui câteva minute. Numai noi doi văzusem finala pentru că numai noi iubeam fotbalul. Tata mereu glumea şi îmi zicea că sunt băiatul lui. Doamne, ce îmi mai plăcea asta! (Se uită din nou în rucsac şi scoate o minge sau mimează că are o minge. Dă un şut mingii. Face semnul victoriei. Aleargă şi apoi se trânteşte pe podea imitând jucătorii de fotbal după ce au marcat un gol)

Un moment.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI: După meci, au început să se audă voci pe stradă. Era luna mai dar se simţea de parcă ar fi fost decembrie. Cred că nimeni nu putea dormi. Câţiva ieşiseră în stradă şi scandau frenetic. Era o bucurie pe care nu o mai trăisem până atunci. Străini care se îmbrăţişau cu alţi străini. Numele portarului era scandat cu entuziasm. “Duckadam! Duckdam! Ole, ole, ole, Steaua, victorie!” În noaptea aia uitasem că trăiam în comunism. Acea noapte nu ar fi trebuit să se termine.​ (Pasaj din “Despachetez,” o piesă într-un act)

 Am lăsat pentru la final un fragment din “Despachetez,” o piesă bilingvă într-un act. Eu sunt mereu aici unde limba nu moare. Vă​ e dor de mine?

PS: Publicat în ediţie editată pe 31 august în "Revista 22". Imaginea suavă a acestui editorial îi aparţine pictoriţei Iulia Şchiopu, ale cărei fete au ceva din magia timpului care nu trece, care nu ţine de o graniţă, care transcend totul.