Tema generală este: De ajuns! Rusia trebuie reintegrată în Europa şi angajată pe deplin prin ridicarea sancţiunilor. Ca să fim corecţi, la primirea lui Putin Macron i-a spus care sunt condiţiile revenirii în G7 şi a votat, alături de celalalte state, împotriva propunerii lui Donald Trump de reprimire în organizaţia celor mai industrializate state ale lumii.

Rusia: Hoţul care te leagă, te fură, dar mediatorul obţine dezlagarea şi plecarea agresorului. Cu pradă cu tot
 

O să întrebaţi, fireşte, ce s-a întâmplat remarcabil ca să determine o asemenea reacţie generală din ce în ce mai prezentă şi cu acţiuni contrarii deciziilor generale de sancţiuni la nivelul UE, NATO, G7? S-a retras Rusia din Crimeea, anexată prin forţa armelor, prin modificarea frontierelor pentru prima oară după Helsinki 1975? Şi-a retras trupele ruse şi pro-ruse din Donbas şi a predat controlul frontierei mutuale între Rusia-regiunea Rostov pe Don şi regiunile ucrainene Donetsk şi Luhansk ocupate?

Sau poate a acceptat Ucraina să renunţe la teritoriile proprii şi să recunoască anexarea Crimeii şi cedarea zonelor de ocupaţie rusă în regiunile din Estul Ucrainei? Nicidecum! Tocmai că Rusia nu a făcut nici un pas în spate, în ciuda sancţiunilor, embargoului şi a situaţiei economice tot mai dificile. Şi nici nu are intenţia să o facă în vreun fel.

Rusia vrea să dea pacea contra cedărilor unilaterale ale Ucrainei pe principiul hoţul a ocupat casa, te-a legat, te-a bătut, ţi-a luat televizorul şi ce mai aveai de preţ, iar mediatorul vine şi obţine dezlegarea ta şi te pune să strângi mâna agresorului, care pleacă şi te lasă în casa ta, dar fără bunurile furate. Negocierea la jumătatea drumului, nu-i aşa, că şi agresorul are dreptatea lui şi trebuie să cedezi şi tu ceva pentru pace. Cât o dura. Ca să fiu correct până la capăt, butada îi aparţine lui Tony Blair şi e formulate clar în cazul Ucrainei, anexării Crimeii şi agresiunii militare din Estul Ucrainei.

Revenirea fără condiţii: voinţa politică a lui Putin înclina solidaritatea occidentală
 

Însă undeva echilibrul şi unitatea în sancţionarea Rusiei se apropie de punctul de rupere. Şi sunt câteva motive clare, care exced pierderi economice – cu preponderenţă germane, asumate încă din 2014 – sau oportunităţi comerciale şi momirea unor europeni mai slabi de înger, cum a fost cazul, în diferite momente, al Italiei, Austriei, Ungariei, Franţei, care cereau, pe rând, ridicarea sancţiunilor pentru că pierd economic.

Rusia vrea să dea pacea contra cedărilor unilaterale ale Ucrainei pe principiul hoţul a ocupat casa, te-a legat, te-a bătut, ţi-a luat televizorul şi ce mai aveai de preţ, iar mediatorul vine şi obţine dezlegarea ta şi te pune să strângi mâna agresorului, care pleacă şi te lasă în casa ta, dar fără bunurile furate.

Într-adevăr, prima motivaţie ar fi menţinerea Rusiei în siajul Occidentului, al Europei, al SUA în perspectiva disputei strategice cu China. Aici Donald Trump este cap de lance în această direcţie, chiar dacă atât Congresul, cât şi întregul establishment american au limitat voluntarismul prezidenţial pe această direcţie şi au menţinut sancţiunile – cu preţul a trei consiglieri pentru Securitate naţională deja, într-un singur mandat. Apoi Uniunea Europeană, cu precădere Franţa, dar mai ales Germania ca interes, au dorit să menţină Rusia angajată în Vest, ancorată la Occident şi cu gazul curgând spre Europa, nu spre Asia, spre China în special.

O altă motivaţie este evoluţia realistă a lumii, manifestarea de voinţă intratabilă a Rusiei de a-şi menţine / recupera controlul în spaţiul post-sovietic şi a bloca modelele occidentale ale democraţiei liberale la frontierele sale. Varianta acceptabilă e cea a cordonului sanitar, veşnica vecinătate apropiată şi sferă de influenţă din Republica Moldova, Ucraina, Georgia, în care UE şi Rusia, sau Occidentul şi Rusia să-şi defăşoare influenţele competitiv, pe reguli corecte, cel mai bun să câştige, dar să-şi împartă ambele influenţa. Să nu domine unul singur acest spaţiu, mai ales dacă acest monopolist nu e Rusia.

Un asemenea sistem ar putea bloca, după adepţii şi susţinătorii lui, agresivitatea Rusiei mai departe, spre Vest, în statele Flancului Estic, şi ar evita accentuarea implicării Rusiei în profunzimea lumii democratice, vulnerabile la acţiuni de război informaţional şi la operaţiunile hibride de preluare a controlului unor partide, favorizarea populismului şi distrugerea modului de viaţă european/occidental.


FOTO EPA-EFE

Hackeri de fiinţe umane şi manifestări comportamentale: ultima ambiţie a Rusiei lui Putin
 

Rusia lui Putin a anunţat lansarea armelor de artificial intelligence care ar urma să schimbe comportamentul oamenilor, să umble la fondul fiinţelor umane, să treacă de la hacking-ul sistemelor informatice la hackingul psihicului fiinţelor umane şi să le schimbe/modeleze comportamentul. Nu întâmplător Comisia Europeană a introdus un comisar responsabil de păstrarea modului de viaţă european iar preocuparea ar viza păstrarea Rusiei în afara spaţiului european cu testele sale.

Ei bine, cine îşi imaginează că Rusia are instrumente pentru a le contempla sau a le utiliza exclusiv asupra propriei populaţii sau a celei din spaţiul post-sovietic se înşeală amarnic. E o perfecta naivitate să crezi că o linie imaginară a unui front nedeclarat poate fi menţinută fără a întări apărarea şi descurajarea pe toate dimensiunile împotriva agresiunii ruse.

Pofta vine mâncând şi, ca în cazul retragerii Statelor Unite din terţe zone abandonate şi lăsate celor din zonă ca să se descurce, spaţii umplute imediat de alţi actori, aşa şi orice tentaţie de abandonare a unei opoziţii şi apărări active poate duce la pofta cuiva să-şi impună regulile şi să-şi folosească instrumentele împotriva zonelor mai apatice sau mai puţin apărate care-i sunt la îndemână.

O formulă de detensionare a relaţiilor cu Rusia trebuie să intervină. Nimeni nu vrea căderea în război, care nu ar mai trebui să fie un instrument în secolul 21. Totuşi e un instrument care există, iar avantajul comparativ indiscutabil al Rusiei lui Putin este verticala puterii şi voinţa de a intra în război. Or, în faţa unei lumi occidentale, preponderent europene, care nu mai vrea să ia arma în mână, victoria sa pare certă.

E adevărat că forţa economică europeană este uriaşă, tehnologia şi banii săi extrem de necesari Rusiei şi constrângerile la adresa sa, ancţiuni şi limite de cooperare dor, dar e de ajuns ca unii dintre aliaţi să părăsească frontul actual de sancţiune a Rusiei, să-i rupă unitatea, pentru a determina o revărsare a Rusiei spre Vest.

China, ameninţare existenţială la adresa Rusiei şi jocul de-a parteneriatul strategic
 

Pe de altă parte, dincolo de acordurile de cooperare, angajarea Chinei, parteneriatul strategic exhibat cu voluptate şi amplificat pe toate ecranele, Rusia trebuie să fie conştientă că principala ameninţare la adresa sa vine de la vecinul său sudic, nicidecum din Occident. Că dacă va pierde teritorii, aşa cum pierde tehnologie şi resurse, o va face la Est de Ural, acolo unde demografia şi forţa economică joacă rolul suprem. China este principala ameninţare militară şi existenţială la adresa Rusiei, nicidecum Occidentul, SUA, NATO, cu atât mai puţin Uniunea Europeană.

Iar perspectiva războaielor şi înfruntărilor secolului 21 vor aşeza, cel mai probabil, întinderea cu resurse enorme şi demografie redusă din Estul Rusiei în faţa puhoiului concentrării demografice flămândă de resurse din China. Angajarea este o tactică bună, dar e doar temporizare şi aparenţă, nicidecum formula victorioasă, iar lipsa de pregătire substanţială şi concretă a Rusiei, inclusiv prin gesturi ritualice, simbolice, şi recunoaşteri de acţiuni agresive către Occident, pentru a-şi consolida frontiera din spate, o pot lăsa fără nici un aliat, cât de curând, în faţa asaltului subtil şi insinuant, hibrid şi nedeclarat al Chinei.