Nu va putea spune că, atunci ca şi acum, criteriile politice erau prioritare, în funcţie de alte raţionamente se făceau (şi se fac în continuare) repartiţiile bugetare, ocolind din principiu domeniile sănătăţii şi, evident, educaţiei.

Confruntaţi cu situaţia tragică de acum, reacţia decidenţilor este de solidaritate internaţională în a nega responsabilitatea individuală: "nu eu sunt de vină" spunea un eminent lider politic, sintetizând perfect dorinţa urgentă a tuturor omonimilor săi de pretutindeni de a se desolidariza cu ceea ce ar trebui să fie răspunderea individuală pentru ineficienţa sistemului pe care-l păstoreşte. Iar una dintre modalităţile preferate este de a transmite opiniei publice scuza că "nimeni nu ne-a informat, adevăraul a fost ascuns şi din această cauză nu am putut să ne pregătim în mod corespunzător".

Dacă e aşa, există instituţii care pot stabili vinovăţia conducătorilor unor instituţii cu atribuţii specifice în domeniul sănătăţii dar şi al sistemului de securitate naţională care nu şia-u făcut datoria. Dar, la fel de bine, întrebarea ar trebui să vizeze şi responsabilitatea guvernamentală în cazul în care se dovedeşte faptul că semnalele de alarmă s-au dat foarte din timp, în clar şi cu mare precizie. Şi nu la modul general, ci chiar despre riscurile unui sistem de sănătate confruntat cu ameninţarea unei apropiate pandemii mortale de gripă. O asemenea dovadă, imposibil de contrazis, au prezentat-o cei de la The Guardian care au publicat un raport realizat în 2017 şi care rezumă concluziile unui exerciţi guvernamental de simulare a pandemii de gripă, operaţiune cu nume de cod CYGNUS şi care a fost înregistrat, după cum vedeţi, ca total inaccesibil, cu grad de securizare "official-sensitive".

Concluzia era că Marea Britanie nu era pregătită în mod corespunzător pentru a face faţă "solicitărilor extreme" în cazul unei pandemii de gripă definită, încă de atunci, drept "cel mai important risc" la nivelul dezastrelor civile. Se vorbea în document despre "o lipsă a planurilor comune la nivel tactic" în domeniul sistemelor publice de medicină de urgenţă şi se exprimau îngrijorări asupra capacităţii sistemului public de sănătate vor fi în stare să ofere nivelul de sprijin cerut cazul unei sitaţii extrem de serioase la nivel naţional.

Aceasta este situaţia de acum, după cum vedeţi extrem de gravă şi care, conform tuturor estimărilor, va produce consecinţe economice serioase sau chiar extrem de serioase asupra economiei naţionale şi deja resimţite puternic în cazul unor regiuni întregi, avertizarea venită din partea Băncii Angliei vorbind despre o scădere economică cu 14% în acest an.

În document erau formulate 22 de recomandări a căror relevanţă este posibil de luat în seamă pentru studierea situaţiei globale. Se sugera ca departamentul sănătăţii împreună cu alţii să dezvolte imediat o strategie pentru folosirea medicamentelor antivirale în cazul unei pandemii; departamentul educaţiei să studieze impactul pe care închiderea şcolilor îl va avea asupra societăţii; să se analizeze dacă existentul de măsuri de protecţie socială, atât în termeni de personal cât şi de capacităţi, ar putea fi extinse în contextul "celui mai rău scenariu" în caz de pandemie; să se analizeze rolul armatei în asemenea circumstanţe"; departamentele să coopereze pentru a vedea cum vor face faţă unui număr excesiv de morţi; o mai bună planificare între organismele statului pentru a face faţă unui număr mare de absenţe în rândul salariaţilor".

Dacă vă sună ceva cunoscut, atunci vă explicaţi emoţia uşor de imaginat în rândul opiniei publice din UK.

Întrebarea este dacă au existat şi în România asemenea scenarii şi seturi de recomandări pentru situaţii extreme de urgenţe civile, în primul rând pandemii de gripă. În mod obişnuit, asemenea estimări se fac în funcţie de trei tipuri de situaţii (urgenţă minoră, medie şi extremă) şi obligaţia de a le realiza, confirma din punct de vedere ştiinţific şi a efectua recomandări în consecinţă revine fie unei instituţii civile (sau de un grup multidisciplinar în jurul unui institut reprezentativ strategic de virusologie), fie de militari (cu atât mai mult cu cât cel mai reprezentativ institut civil din domeniu, Institutul Cantacuzino, le-a fost repartizat lor). În plus, există şi obligaţia ca sectorul cel mai solicitat în cazul unei pandemii, cel al situaţiilor de urgenţă (care la noi nu ţine de ministrul Sănătăţii, ci de cel de Interne) să efectueze propriile estimări asupra dotărilor proprii şi gradului de adecvare în condiţii extreme, cu rezultate prezentate public.

Ce s-a făcut din toate astea? Răspunsul este evident, atât în UK cât şi la noi. Aşa cum este cazul atâtot ţări din lume, inclusiv în SUA, ţara cea mai lovită de efectele pandemiei.

Caz în care, întrebarea din titlu, cel puţin la nivel de principiu de bună guvernare, ar trebui să fie pusă şi repusă până se va ajunge la o evaluare cinstită a sistemului de sănătate, a capacităţii naţionale de răspuns la dezastre şi a modului în care s-au gândit şi realizat rezervele strategice, inclusiv de materiale sanitare, cum a funcţionat sistemul de urgenţă, care au fost priorităţile şi care a fost limita de achiziţii. În paralel, să ne aducem aminte de promisiunea solemnă a preşedintelui Iohannis că, după încheierea pandemiei, va fi realizată "o analiză la sânge" a sistemului de sănătate. De cine? Pe ce criterii? Vom vedea, asta dacă între timp nu vor apare alte urgenţe.

Poate că se face. Deocamdată însă bătălia politică este prioritară, ea este pandemia naţională căreia i se subordonează totul, inclusiv morţii folosiţi ca exemplu doveditor în prezenta şi viitoarea ecuaţie electorală.