După criza din 2008 (care a continuat să producă efecte până azi), la Bruxelles s-a decis organizarea periodică a unor aşa numite stress tests, la început pentru marile bănci care operează pe teritoriul european, apoi la băncile importante din diverse State Membre. Oficial, acesta a fost şi singurul mare test.  Au vrut să vadă că ceva s-a învăţat temeinic în urma cutremurului de mari proporţii declanşat pe toate pieţele după prăbuşirea băncii americane Lehman Brothers pe 15 septembrie 2008, cel mai mare faliment bancar înregistrat în istoria SUA.

Ce-au învăţat instituţiile europene? Ce anume au reţinut liderii europeni că trebuie să facă şi, mai ales, ce să nu facă pe timp de criză? Dacă au învăţat ceva, atunci şi-au creat oare şi mecanismele de acţiune colectivă care să le permită un răspuns într-atât de rapid şi coerent încât să nu lase cale liberă intrării în etapa cea mai primejdioasă, cea în care, din păcate, ne aflăm la acest mijloc de martie 2020: contagiunea de panică. Din nefericire, s-a învăţat puţin, drept pentru care mecanismele acestea sunt acum fie incipiente, fie inexistente. 

Ca probă, reacţia complet negativă a burselor europene care au cedat după anunţul făcut de BCE privind reluarea operaţiunile de “quantitative easing”, împrumuturi enorme de bani către bănci acum autorizate să opereze dincolo de limitele de rezervă, adică exact ce liderii europeni se jurau că nu se va mai întâmpla niciodată. Plus că, din considerente de corectitudine politică exemplară, Statele Membre au întârziat cât s-a putut de mult anunţarea declanşării planurilor de urgenţă civilă. Şi asta a făcut ca acum, după detonatorul reprezentat de decizia lui Trump de a închide accesul europenilor din Spaţiul Schengen la teritoriul american pentru o durată iniţială de 30 de zile, şi statele europene să treacă, cvasi-instantaneu, la stare de urgenţă, cu toate consecinţele sale juridice, apropiindu-se din ce în ce mai tare de ecuaţia de forţă aplicată de Italia.

Ceea ce era un test al rezistenţei europene la pandemia de coronavirus pare să capete acum şi valenţele unui fenomen de maximă corozivitate, din punct de vedere social cu mult mai dramatic: pandemia de panică în plină desfăşurare. De ce evoluează cu asemenea viteză şi cuprinde medii atât de diferite? Explicaţia este relativ simplă: efectul de contagiune este cu atât mai rapid şi amplu în cadrul societăţilor care, de la finele celui de-al Doilea Război Mondial încoace au trăit cu dulcea iluzie a unei lumi fără conflicte ale căror efecte să privească în mod direct ţările lor şi să le afecteze modul de viaţă, au fost educaţia în credinţa absolută că statele, chiar dacă nu mai sunt ale bunăstării garantate, dispun de o plasă de securitate socială într-atât de puternică încât să facă faţă oricărui şoc.  Pe scurt, chiar dacă mai erau mici pete de umbră pe ici pe colo, pe fond certitudinea era că edificiul comunitar avea să fie soluţia unei existenţe miraculos de bune în comparaţie cu ceilalţi şi că STATUL avea competenţele să se descurce cam în orice situaţie. Sunt acum 3 generaţii care au primit această certitudine a bunăstării ca pe un dat social fundamental, indiscutabil deoarece nu avea cine şi de ce să-l pună în discuţie.

Până acum. 

Ascultaţi ce mesaj transmitea ieri David Sassoli, Preşedintele Parlamentului European. Şi asta e realitatea:

Europa nu a mai cunoscut o criză la fel de dramatică de la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Constatare de o gravitate fără precedent care serveşte argumentării urgenţei şi valorii angajamentului de urgenţă european – tardiv, dar acum formulat în clar de preşedinta Comisiei Europene:

“Toate ţările europene vor fi susţinute în domeniul sanitar. Asta înseamnă furnizarea de material, susţinerea structurilor spitaliceşti şi al cercetării ştiinţifice pentru găsirea cât mai rapid a unui vaccin. ...Celălalt angajament priveşte piaţa muncii, întreprinderile şi economia. În acest scop, trebuie să terminăm cu austeritatea. Ţările vor fi autorizate să cheltuiască tot ce este necesar pentru a garanta sprijinirea salariaţilor sau independenţilor, a întreprinderilor şi băncilor. Dincolo de angajamentele Statelor Membre, în conturile UE se află lichidităţi de cel puţin 37 miliarde Euro în sprijinul acestor acţiuni. Este important să subliniem că guvernele pot să recurgă la întreaga flexibilitate prevăzută de Pactul de stabilitate şi creştere economică (cel care stabileşte cadrul drastic pentru deficitul bugetar admis, n.n.) şi vor fi permise ajutoarele de stat pentru sectoarele şi întreprinderile afectate de criză..Începând de azi, cuvântul de ordine în Europa va fi SOLIDARITATEA. Nimeni nu va rămâne singur şi nimeni nu va acţiona singur”.

Testul de rezilienţă nu înseamnă, în acest caz precis, numai să vedem cât rezistă structurile europene la şocul direct şi cele sociale, aferente pandemiei. Mai înseamnă, cred eu, şi a vedea de ce capacitate reală dispun guvernele europene în a utiliza banii din acest fond de urgenţă şi cum vor folosi derogările masive prin, spre exemplu, ajutoarele de stat (sper îndreptat în sectoarele indicate ca prioritare de UE, adică IMM-uri şi sănătate).  Este, în definitiv, la scară reală şi în regim de stare de urgenţă, un test al capacităţii de guvernare pentru fiecare dintre liderii din UE. Un test care va fi decontat foarte rapid şi ale cărui rezultate vor rămâne mult timp în memoria colectivă.

Dar mai pot fi şi un test pentru altceva? Mi-am pus întrebarea asta citind un articol apărut ieri în Atlantic Council, semnat de Frederick Kempe şeful acestei structuri extrem de influente ca think tank de prestigiu şi care, de mai multe ori, a lansat idei care s-au regăsit mai apoi în iniţiative guvernamentale cu dimensiune globală. Precum aceasta: “oricât de ciudat poate să pară ideea asta, este momentul pentru invocarea Art 5 al NATO (apărarea colectivă, n.n.) pentru a face faţă ameninţării create de virus. Poate aşa ceva de dramatic ne trebuie, o acţiune simbolică pentru a repara daunele transatlantice care s-au produs deja”.  Oare? Sau mai adăugăm panică?

 Poate nu s-a repetat îndestul sensul ideogramei chineze care înseamnă “primejdie” . Lingvistul american Benjamin Zimmer spunea că termenul este compus din două caractere unul însemnând “primejdie” şi altul “oportunitate”. Poate, într-adevăr, în balanţa atât de puţin cunoscută a naturii, există cumva un semn de egalitate între şocul devastator al unei primejdii şi poarta de speranţă pe care o deschide. Totul este să ştii unde să te uiţi şi ce sens să acţionezi.  Cum, spre exemplu, să profităm rapid şi inteligent de toate deschiderile anunţate acum de cei de la Bruxelles şi să conectăm sectoarele care au nevoie la sursele de bani. 

Poate că se va putea.