Orientul Mijlociu aşteaptă întâlnirea dintre Biden şi Putin

Preşedinţii Turciei şi Rusiei au trimis importante forţe expediţionare în Orientul Mijlociu. Sursa: Defence Connect.

Istoricul Florin Constantiniu afirma, cu îndreptăţire, după schimbarea la faţă a României, în decembrie 1989, că ar fi necesară o politică de stat, pentru pregătirea unor experţi în zone diferite de pe mapamond, care să devină, în timp, buni consultanţi pentru întărirea relaţiilor bilaterale cu state care au dovedit un interes real, complex, pentru ţara noastră, dorind o cooperare reciproc avantajoasă.

Un astfel de specialist este autorul unei cărţi aparte despre Orientul Mijlociu. Nu întâmplător scria profesorul universitar dr. Adrian Pop, în prefaţa tomului "Impactul Primăverii Arabe asupra dinamicii relaţiilor de putere în Orientul Mijlociu": 

<< Prin meritele ştiinţifice ale lucrării de faţă, ce pecetluieşte şi confirmă apartenenţa sa la comunitatea ştiinţifică românească, Răzvan Munteanu este îndreptăţit a aspira la un loc fruntaş în rândurile noii generaţii de geopoliticieni, experţi în studii de securitate şi analişti ai Relaţiilor Internaţionale din România. >> 

De ce ar fi azi interesantă lectura unui volum de 330 de pagini, care sunt marcate de un bombardament informaţional, hărţi color inedite şi enunţuri temerare? 

Pentru că, de pildă, Joe Biden a devenit primul preşedinte american care recunoaşte genocidul armean din 1915, fapt ce a enervat la culme pe preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan. 

Iar în cartea menţionată 200 de pagini sunt dedicate eşecului modelului politic turc, un context în care a fost analizată şi politica externă turcă, în Orientul Mijlociu, după Primăvara Arabă. 

Geopoliticianul Răzvan Munteanu nu se fereşte să afirme că "Turcia reprezintă un sistem politic cu două feţe, în care principiile liberale se îmbină cu un autoritarism ridicat al guvernului de la Ankara." 

O formulă elegantă de a nu îl menţiona explicit pe preşedintele turc. 

Urmează alte o sută de pagini dense în informaţii, sinteze şi opinii pertinente dedicate luptei pentru putere dintre Iran şi Arabia Saudită, în egală măsură interesate în extinderea influenţelor proprii în zone nu tocmai paşnice, precum Palestina, Egiptul, Libanul, Siria şi Irak, Yemen, Africa de Est şi Maroc.

Fiecare fiind o rană geopolitică deschisă, cu emisari politici şi militari străini care vin şi pleacă, cu proiecte pe termen scurt dinamitate de realităţi dure ale unor societăţi private nu numai de drepturi umane minimale, ci şi de şansa de a accede, pe cale democratică, la o relansare a ţărilor puternic marcate de conflicte militare, secesiuni, multe victime civile şi translaţia periodică de sub o trecătoare umbrelă geopolitică mondială, la alta.

Cu date şi tabele surprinzătoare este abordată arhitectura de securitate în Golf. Percepţiile şi strategiile Arabiei Saudite şi Iranului exprimă viziuni la nivel înalt, dar în viaţa reală una este condiţia sauditului de rând şi altul este nivelul de trai al iranianului, în societăţi ţinute în frâu fie prin monarhie, precum la Riyadh, fie prin dictatura prelaţilor, precum la Teheran.

La nivelul europenilor naivi, liderii saudiţi şi iranieni par a se limita la lupta dusă pentru dominaţia regională, dar, cel puţin pe plan economic, interesele celor două state anterior nominalizate au trecut de mult pe malul nordic al Mării Mediterana.

Chiar dacă Primăvara Arabă a amplificat ceea ce Răzvan Munteanu numeşte "competiţia geopolitică creată de către Iran şi Arabia Saudită", participanţii iniţiali la marile manifestaţii - care au dus la plecarea de la putere a unor longevivi preşedinţi - nici azi nu s-au lămurit dacă a fost doar justificata lor voinţă de schimbare a unor realităţi triste, generate de dictatori încremeniţi în admirarea propriei lor genialităţi...inexistente.

Sau au fost şi alţi factori care au asigurat principiul dominoului, respectiv căderea succesivă de la putere a unor conducători arabi, aidoma plecării din palatele puterii, în anul 1989, a celor care au condus ţările ex-socialiste europene. 

Chiar şi autorul cărţii recunoaşte că: 

"Primăvara Arabă a fost privită cu surprindere de actorii regionali, care au încercat apoi să umple vacuumul de putere creat după înlăturarea regimurilor dictatoriale, prin atingerea propriilor obiective." 

Totuşi, în unele situaţii, vacuumul menţionat pare a fi fost - ca şi în Europa de Est - bine simulat, că parcă apăreau din pălăria scamatorului geopolitic lideri mai tineri, dornici să aducă mai binele visat de naţiunile lor. 

Dintre ei, câţiva s-au eternizat, deja, la putere. 

Desigur, în urma exprimării voinţei alegătorilor. Pe care cifrele oficiale o confirmă, cu procente ce amintesc de alegerile din statele europene socialiste. 

În mod paradoxal, factorul de redare a echilibrului statal intern a fost - în mai toate statele bântuite de epidemia primăverii geopolitice, în lumea arabă - structura articulată militară. 

Place sau nu, unor lideri din Orientul Mijlociu, precum preşedintelui turc Erdogan, sau liderului suprem iranian Ali Khamenei, cheia stabilităţii, dar şi a prosperităţii dezirabile în zonă poate fi, totuşi, Israelul.

Este singurul stat din zonă care are, conform serviciului secret german, în jur de o sută de lovituri nucleare, multe dintre acestea fiind în silozuri create sub anumite paşnice centrale electrice vizibile din satelit. 

Rămân încă întrebări fără răspuns, precum cea formulată azi de Liam Garman, în publicaţia australiană "Defence Connect": 

„Pe măsură ce conflictele politice, geo-strategice, etnice şi religioase se înrăutăţesc în Orientul Mijlociu, poate Turcia să devină următoarea superputere a regiunii?“

Studiul amplu al conaţionalului Răzvan Munteanu vă oferă un răspuns ştiinţific şi la această interogaţie.